Anii au trecut în zbor şi privind în urmă am constatat că vizitele mele prin Carpaţii Orientali erau puţine şi subţirele. Bineînţeles că acest lucru trebuia remediat numaidecât. Şi aşa am ajuns să fac un plan de mai multe zile prin munţii Moldovei şi Bucovinei. Două zile le-am rezervat pentru Rarău.

Şi uite aşa doi braşoveni cam obosiţi ajungem într-o zi cu soare la Cîmpulung-Moldovenesc. Intrăm pe o vale în zona Gării de Est. Chiar la început întâlnim o plăcuţă indicatoare în care apar două marcaje: crucea galbenă, pe care vrem noi să urcăm, urcă pe Valea Limpedea iar punctul roşu merge spre Cabana Rarău de-a lungul Izvorului Alb. După acest panou însă apare doar punctul roşu care ne face să credem că pe undeva am ratat poteca. Nici localnicii nu reuşesc să ne lămurească prea bine. Orele fiind relativ înaintate hotărâm să urcăm pe punctul roşu considerând că nu are rost să mai căutăm crucea galbenă.

Ţinem drumul pe vale, casele încep să se rărească şi deodată găsim două săgeţi:
Cruce galbenă spre Cabana Rarău pe Valea Limpedea - 3ore
Punct roşu spre Cabana Rarău vara - 4 ore iarna - 5 ore şi jumătate

Ne aflăm aşadar la confluenta pârâului Limpedea cu Izvorul Alb. Este ora 12:10 şi suntem foarte încântaţi că ne putem urma planul stabilit de acasă. În plus vestea că traseul e doar de 3 ore nu face decât să ne bucure. Noi ne aşteptam la vreo 5 ore de mers, ceea ce ar fi însemnat că am ajunge la limită.

Ne angajăm pe Valea Limpedea pe un drum forestier şi ne deplasăm într-un decor frumos şi mioritic, cu dealuri abrupte străjuite de păduri. Zona seamănă cu ceea ce erau acum foarte mulţi ani satele branene actualmente invadate de pensiuni. Probabil şi aici se va întâmpla la fel după ce va trece criza. Deja sunt în construcţie câteva astfel de stabilimente.


De pe deal mai multe văcuţe ne privesc curioase: ce-o fi cu ăştia doi pe aici? Unde se duc?

Trecem apa şi deodată drumul devine din ce în ce mai noroios. Motivul e lesne de observat: pe acest drum se trag buşteni cu TAF-ul. Pădurile Bucovinei sunt rase fără milă. Niciodată şi nicăieri nu am văzut atâtea camioane cu lemne cum am văzut noaptea pe şoselele Bucovinei.

Nămolul devine din ce în ce mai consistent ceea ce ne forţează să pendulăm pe o parte şi pe alta a drumului dar fără succes. Ne-am făcut ca porcii aşa că de acum încolo nu mai contează dacă ne mai murdărim. Zgomotul pădurii e înlocuit de motorul TAF-ului şi de drujbe. Nu le vedem dar le auzim. Pe vale apar mici căderi de apă iar panta începe să se înăsprească. Urcăm într-un ritm foarte bun, mergem fără pauză prin pădure tot ochind câte un luminiş şi aşteptând să ieşim în golul alpin. Drumul însă merge tot pe zonele împădurite. Poteca este foarte bine marcată, te poţi rătăci doar dacă vrei cu tot înadinsul. Mai trecem apa odată şi o lăsăm undeva în stânga mai departe continuând urcuşul din ce în ce mai greu.


Începem să ne pierdem răbdarea. Urcăm de două ore în ritm bun şi ar trebui să fim în Şaua Ciobanilor. De acolo ştiu că mai este o oră până la cabană. Ajungem într-o zonă ce seamănă cu o carieră de piatră. În faţa noastră se înălţa un zid stâncos, înalt cam de 40-50 de metri după care urmează iară pădure. Aici facem o pauză de hidratare şi de glucoză, scot harta lui Dănuț Călin şi mă uit dar nu mă lămuresc cam cât ar mai fi până în Şaua Ciobanilor.

Plecăm cu forţe proaspete dar cu moralul scăzut( low spre very low ) şi, ocolind pe undeva prin dreapta, urcăm abrupt acel perete. Trecem pe lângă un firicel de apă ce cade de la câţiva metri de pe o stâncă ( ultima sursa de apă până la cabană ) şi ajungem deasupra peretelui stâncos într-o poieniţă netedă lângă care se află nişte clădiri dezafectate. Urcând dinspre nord şi pe vale nu am prea văzut soarele aşa că priveliştea e destul de sinistră.


Ies pe buza stâncii şi mă uit spre nord, spre Câmpulung şi spre Obcinele Bucovinene care sunt luminate de soarele blând de noiembrie. Urmează o nouă bucată de urcuş după scenariul descris mai sus: pădure, luminişuri şi din loc în loc senzaţia că pădurea se termină. La un moment dat mă gândesc că dacă nici acuma nu ieşim în gol pe potecă o să o iau de-a dreptul unde văd că se termină pădurea ca să văd ceva. Aşa e când mergi prima dată pe un traseu. După aproape 3 ore ieşim în golul alpin şi implicit în Şaua Ciobanilor. E soare dar e şi vânt. Aflăm de pe un indicator că mai este o oră până la cabană. Priveliştea e frumoasă. Aproape de noi sunt Popii şi Colţii Raraului şi câteva adăposturi pastorale. În depărtare tronează muntele cel mai faimos din Moldova, Ceahlăul.

În locul acesta e intersecţie mai apar câteva marcaje:
- crucea roşie care vine de la Câmpulung pe Valea Caselor şi pe la Moara Dracului
- triunghi roşu care vine de la Slătioara prin codrii seculari
- banda roşie care vine dinspre Puzdra

Nu stăm pea mult căci vântul ne cam biciuie. De aici reintram pe un drum forestier care urca tare la început apoi ocolește pe curbă de nivel zona cu Vârful Rarău şi cu relee.

Cam după o jumătate de oră ajungem într-o poiană mare unde găsim Cabana Meteo, iar în spatele ei Pietrele Doamnei văzute dintr-un unghi interesant şi aflate acum contra luminii. Ramona o confundă cu cabana Rarău( e drept cele două construcţii sunt asemenatoare ) şi o conving cu greu că mai avem de mers. Coborâm urmând marcajele şi intrăm din nou în pădure. Facem slalom printre câteva pietroaie şi ajungem în sfârşit la cabana unde suntem întâmpinaţi de o şatră de câini care latră de complezenţă.

Studiem un pic săgeţile indicatoare, apoi ne cazăm( 60 de lei camera dublă cu chiuvetă în cameră, condiţii decente ) şi ieşim din nou afară pentru a urca Stânca Şoimilor în speranţa de a mai prinde un apus de soare. Din păcate soarele a apus însă asta nu ne-a întristat fiindcă locul de belvedere este absolut superb şi ne-a permis observarea Giumalăului în luminile roşiatice de după apus. Şi stând acolo ne-a încolţit un gând: ce ar fi dacă..?

Şi ne apucăm să ne sunăm prietenii, mamele să aflăm cum va fi vremea în următoarele două zile. După ce ne convingem din mai multe surse că urmează încă două zile fără ploaie începem să vedem cum stau treburile cu Giumalăul. Săgeţile de lângă cabană sunt contradictorii: una dă 5 ore până în vârful Giumalău, cealaltă 4ore. Cam la limită. Privim şi harta şi vedem că avem mai intîi de coborât până pe la 1200-1300 de metri până unde se face trecerea spre Giumalau. Aşadar timpii de dus şi cei de întors vor fi relativ apropiaţi.

Cerem câteva informaţii de la Claudiu Bîrliba din Iaşi, om de munte şi de nădejde care ne mai ajutase cu un traseu în Ceahlău. El află de la un prieten de-al său câteva informaţii pe care ni le comunică: ne spune că drumul e cam de 4 ore şi ar fi bine să nu mai trecem şi să rămânem la Cabana Giumalău.

Mulţumim frumos şi ne mai uităm pe harta luând cazul cel mai defavorabil. Marcajul merge pe drum forestier până la trecerea spre Giumalău, aşadar dacă am pleca pe la ora 8 ar fi bine ca până la ora 17 să fim înapoi în drumul forestier.

Ziua 2

Nu reuşim să plecăm chiar la 8, întârziem vreo 10 minute. Coborâm pe banda roşie însoţiţi de 4 câini de la cabană, doi predominant albi şi doi cenuşii. De pe drum, privind înapoi observăm din alt unghi Pietrele Doamnei. În faţă e Giumalăul şi pe măsură ce avansăm ne este din ce în ce mai clar pe unde se va face urcarea: e vorba de o muchie împădurită care iese în zona crestei, câteva sute de metri mai jos de vârf.


Între timp am pierdut doi câini. Am rămas cu două frumuseţi albe ce aduc cu câinii ciobăneşti şi care nu se dezlipesc de noi. Mai jos constatăm că se lucrează de zor la drum, s-au refăcut o grămadă de podețe şi s-au creat câteva ziduri de sprijin. Chiar mă uitam că în anumite curbe panta e mare, drumul nu e asfaltat şi are destule gropi deci nu prea poţi să mergi pe aici chiar cu orice maşină.

Salutăm din mers pe muncitori şi mai jos dăm de o zonă nivelată şi de un indicator: ne place ce scrie pe el, am mai avea 2 ore şi jumătate până la vârf, dar după experienţa de ieri suflăm şi-n iaurt. Tot aici mai găsim o cruce galbenă care face legătura între Pojorâta şi Cabana Zugreni ( tot 2 ore şi jumătate în ambele direcţii ).

Până în acest loc am coborât de la Cabana Rarău în 50 de minute. O luăm voiniceşte pe un drum forestier noroios cu urme proaspete de TAF şi începem să urcăm în zgomotul vesel al drujbelor puse la lucru. Mergem până la capătul drumului forestier. Marcajul este la fel de bun ca şi ieri. Apoi urcăm uşor pe poteca printre copaci uscaţi.

Poteca se lăţeşte la un moment dat şi începe să coboare spre surprinderea noastră. Cântăm şi fluieram că suntem singuri prin toată pustietatea asta şi ar fi frumos să ne semnalăm prezenţa. Urmeza câteva pasaje de urcuş mai abrupt care ne scot într-o poieniţă cu vatră de foc şi indicator:
- banda roşie până în Vârful Giumalău - o oră şi jumătate
- cruce roşie până la Cabana Giumalău - maxim o oră şi jumătate

De sus se aud voci. Şi nu, nu avem halucinaţii. Urcăm din nou două pante mai abrupte şi ieşim dimpreună cu căţeii însoţitori în golul alpin. De pe vârf vine un grup de trei persoane din Câmpulung. Cum de la intrarea în Giumalău nu am găsit apă deloc întrebăm de un izvor. Oamenii ne spun că ar fi un izvor însă dacă nu cunoaştem zonă ar fi bine să nu îl căutam. Ne oferă apa lor şi le tare mulţumim.

- Nu mai este mult. Noi coborâm de 20 de minute, vouă la urcare nu trebuie să vă ia mai mult de 30. Se urcă de-a coasta şi vârful o să vă apăra aşa..deodată..fără să îl vedeţi mai de departe.

Şi aşa a fost. Câinii noştri nu mai au răbdare şi o iau înainte ţinând strict marcajul care se strecoară printre jnepeni deşi sunt multe alte poteci. Noi ne mai oprim într-un loc unde găsim afine şi ne uităm după câini. Ar fi păcat să îi pierdem.


Urmează ultimul asalt. Se urcă uşor printre jnepeni şi deodată ne trezim în faţă cu o cruce mare şi albă de ciment cu o masă de asemenea albă în faţa ei. Aproape de această cruce se găsesc câteva băncuțe şi mese dar şi borna care marheaza Vârful Giumalău( 1857m ).

 

Poza de grup :) pe Vîrful Giumalău

 

Altă poză de grup în preajma Vîrfului Giumalău

Privim ceasul şi constatăm că ne-am descurcat mult peste aşteptări: 3 ore şi 10 minute de la Cabana Rarău. Facem pozele de vârf şi stăm un pic la soare. E plăcut şi nu prea e vânt. Ne odihnim puţin alături de prietenii necuvântători. Privim spre NV şi în depărtare e o creastă falnică. Fără îndoială sunt Munţii Rodnei din care reuşesc identific cu precizie doar Vârful Ineu. În partea opusă e Rarăul în toată splendoarea sa: cu colţi, cu popi, cu vârf şi cu Pietrele Doamnei. Vedem şi Munţii Stânişoarei, din păcate Ceahlăul nu ni se arata azi. Pe văi mai dăinuie doar câteva zdrenţe de ceaţă.

Interesant mi s-a părut şi traseul de creastă al Munţilor Giumalău marcat cu punct albastru între Mestecăniş şi Valea Putnei, traseu pe care mi-am propus să îl parcurg cândva în viitor.

Şi pentru că ne-a plăcut aşa de mult am luat-o pe creastă o bucată spre Valea Putnei urmând să coborâm pe nemarcat în dreptul muchiei pe care am urcat. Mai atingem două piscuri fiind mereu cu privirea în depărtări.

Găsim destul de uşor calea spre banda roşie pe care am urcat şi însoţiţi de prietenii noştri necuvântători coborâm repede. Setea ne chinuie destul de rău. Ochisem o sursă bună de apă în prima partea a zilei dar se afla în preajma drumului ce duce la Cabana Rarău. Câinii noştri suferă alături de noi dar nu sunt atât de disperaţi încât să bea apă din bălți.

Ajungem repede la drumul forestier. De aici avem numai de urcat. Nici nu ajungem bine pe drum că găsim un şarpe mort şi pierdem un câine. Mă sui pe nişte grămezi de pietriş să-l văd unde este. Îl identific, îl strig şi vine reprede-repede plin de entuziasm. Puţin mai sus găsim un pârâiaş unde căţeii îşi ostoiesc setea. Mai sus este o adăpătoare unde vine pe un jgheab apă bună şi rece. În locul ăsta facem o pauză cu toţii, oameni şi câini, bând apă ca nişte cămile care tocmai au găsit o oază.

Revenim pe drum pe care nu îl mai părăsim până la cabană. Din când în când îi recompensam pe însoţitorii noştri cu biscuiți de casă făcuţi de mama Ramonei. La întoarcere am făcut 2 ore şi jumătate.

Având în vedere că am depăşit serios aşteptările privind timpul de parcuregere a acestui traseu( noi estimam că dus-întors ar fi 8-10 ore ) hotărâm să facem şi circuitul Pietrelor Doamnei, marcat cu cruce albastră, care se parcurge cam într-o oră şi jumătate.

Cei de la cabană ne spun că rar au mai văzut turişti ca noi:
- De regulă cei care merg pe Giumalău se întorc aşa de obosiţi că nu le mai trebuie nici de mâncare.


Plecăm aşadar să cunoaştem îndeaproape Pietrele Doamnei. La început mergem prin pădure apoi urcăm printre bolovani mari. Între cele două stânci mai înalte există un fel de canion, din câte se pare abordabil. Traseul însă nu merge pe aici şi ocoleşte pe undeva prin dreapta. Descoperim că Doamna are mult mai multe Pietre decât credeam.


Sunt tot felul de stânci şi stiâculițe, mai mici şi mai mari, apărute de nicăieri dar toate dorind să atingă cerul. La un moment dat părăsim marcajul pentru a urca pe piatra cea mai lată şi a treia ca înălţime. Efortul ne este răsplătit pe deplin chiar dacă nu reuşim să ajungem până în vârful ei.

Vorbesc la telefon cu Claudiu Bîrliba mulţumind încă odată pentru toate informaţiile şi spundu-i că am reuşit să facem ce ne-am propus. Cine ştie poate odată vom merge pe munte împreună.


Coborâm din nou în traseul marcat, dar pe un jghebuleţ frumos. De aici urmează o parte ceva mai sălbatică. Întâi se coboară abrupt până la baza unor stânci apoi se urcă la fel de tare. Trecerea mai departe se face printr-o crăpătură strîmtă. Prin stânga se vede clar un alt culoar de urcare. Şi bineînţeles că îl urmăm. Mergem pe pământ şi pe rădăcini în prima parte până ajungem la o crăpătură interesantă între stânci. Seamănă cu intrarea într-o peşteră, dar pare inabordabil. Oricum nu avem frontalele la noi. Continuăm şi după câteva minute suntem sus. Soarele mai are un pic până la apus.


Ne bucurăm de aceste ultime minute de lumină şi apoi începem coborârea până la marcaj. De aici nu prea mai urmează zone spectaculoase. E doar de mers în pădure şi închidem cercul început la Cabana Rarău.

Ziua 3

Astăzi va trebui să ne dăm jos de pe munte. Şi pentru asta am ales un traseu foarte spectaculos şi pitoresc: Cabana Rarău - Vârful Rarău - Şaua Ciobanilor - Popii Rararului - Colţii Raraului - Cheile Moara Dracului - Valea Caselor - Câmpulung Moldovenesc.

După ce facem bagajul şi ne luăm rămas bun de la gazdele noastre urmăm punctul albastru care ne va duce pe Vârful Rarău aflat într-o zonă cu multe relee. Drumul e parţial ştiut. Vremea este în schimbare, e cer noros şi vânt. Urcăm vârful cam într-o jumătate de oră tot oprindu-ne spre a privi Marea Alpina, adică norii şi ceţurile adunate pe văi.


Nu stăm prea mult pe vârf fiindcă bate vânt rece şi urmăm creasta matematică( nemarcată ) spre Şaua Ciobanilor. Înspre Popii Rarăului cerul pare a se mai limpezi. Ajunşi în șa avem două variante de vizitare a popilor şi colţilor: pe sus, pe creastă sau pe la bază.


Noi alegem drumul ce trece pe la baza Popilor, marcat cu triunghi roşu ce duce la Slătioara. Şi uite aşa popii ne privesc de sus. Apoi, pe o serpentină largă venim în sens opus şi ne urcăm pe Colţii Rarăului. Acum este rândul nostru să îi privim de sus pe popi.


Pentru a reveni pe crucea roşie trebuie să urmăm creasta matematică spre Şaua Ciobanilor. Găsim repede marcajul şi coborâm spre o stână. Din acest traseu se desprinde un altul marcat cu cruce albastră care merge la Slătioara în două ore şi jumătate.


Mai jos de stână, la capătul poienii intrăm în pădure. Continuăm pe poteca găsim un izvor amenajat aflat într-o poiană. Parcurgem toată poiana şi ne angajăm din nou în coborâre. Din când în când trecem pe lângă câteva stânci solitare. Poteca dă într-un drum forestier mocirlos în care roțile TAF-urilor au săpat şanţuri adânci care ajung şi până aproape de 1 metru. Iară ne facem ca porcii.

La un moment dat drumul trece pe lângă o poiană unde se află nişte case de lemn. O săgeată ne arată că trebuie să ne deplasăm înspre acea casă. Din păcate poteca nu e clară şi zona e mlăştinoasă. Nu mai vedem marcajul. E primul singurul loc în care avem probleme de orientare. Din fericire, coborând, regăsim macajul pe un copac şi pe un fânar.

De la casă ne întâmpină un bădie bucovinean cu părul alb şi cu mustaţa ieşit parcă din poveşti. Ne spune că e singur de 20 de ani de când i-a murit soţia. Averea lui constă în câteva oi şi un câine mare şi straşnic.

Reintrăm pădure şi coborâm pe poteca însoţiţi de simfonia drujblelor care se aude stereo. Adică din două părţi. Peste puţin timp ajungem în vale la partea superioară a cheilor.


Cheile Moara Dracului, deşi scurte la lungime ( până în 100 de metri ) sunt deosebit de frumoase şi spectaculoase. Pereţii stâncoşi sunt foarte apropiaţi  fiind despărţiţi în unele locuri doar de 3-4 metri. Apa are câteva căderi frumoase poziţionându-se apoi pe un jgheab subţire. Porţiunea e destul de delicată de traversat. Apa se trece de câteva ori, problema e stânca udă. Am găsit în chei câteva trunchiuri de copac extrem de utile pentru traversări.


Mai jos, la finalul jgheabului de care vorbeam, apa cade câţiva metri formând o cascadă mică. Trecem iarăşi apa şi mai jos găsim o ultimă cascadă. De aici în jos este drum forestier. Peste puţine minute întâlnim câţiva oameni adunaţi în jurul unui TAF. De aici în jos drumul e mocirlă adevărată. Nu ai pe unde să mergi, pe unde să ocoleşti.

Încet încet valea se deschide, apar primele fânare, primele case. Cam după o oră de mers ajungem la şoseaua naţională. Suntem cam la 2-3km mai jos de gara Cîmpulung-Est. Problema transportului o rezolvăm elegant fiindcă există o linie de autobuz care merge puţin mai încolo de Valea Caselor înspre Gura Humorului.

Drumurile nostre prin Rarău şi Giumalau s-au sfârşit aici. Excursia a fost o reuşită, am găsit aici nişte locuri extraordinare pe care am avut privilegiul să le explorăm în linişte şi singurătate.