Cheile Carașului
Data publicării: 29 nov 2011
Click aici pentru a vedea galeria completă de fotografii
În 2010 am vizitat mai în amănunt frumuseţile din judeţul Caraş-Severin. Cum mi-a plăcut ceea ce am văzut am revenit în zonă. Atunci am rămas cu o restanță, din cauza vremii capricioase: Cheile Carașului. Spre deosebire de acel moment, acum se anunţă vreme bună. Mergem cu maşina până la viaductul din marginea satului Caraşova, ne echipăm şi începem să coborâm către chei.
E sfârşit de septembrie, iar seceta şi-a spus cuvântul şi aici: debitul Carasului este foarte scăzut. Traversăm râul pe un pod de lemn şi intrăm în traseul propriu-zis marcat cu triunghi albastru. După câteva zeci de metri ne aflăm în faţa unui zid de beton. Din fericire avem o scară de metal pe care urcăm fără probleme. Poteca e clară, pe stânga şi pe dreapta râului sunt pereţi înalţi. Aici se găsesc o sumedenie de peşteri, mai mult sau mai puţin cunoscute. În general sunt destul de greu accesibile.
Valea e încă destul de largă, poteca se menţine jos, aproape de apă. Ajungem într-o poiană. Pe partea cealaltă să vede un portal înalt unde se intra într-o peşteră. Cum astăzi nu ne-am propus să vedem peşteri şi cum ştiam că peştera asta nu e cine ştie ce frumuseţe, mergem mai departe.
Începem să urcăm uşor uşor, lăsând râul în stânga noastră tot mai jos. Parcurgem câteva porţiuni surplombate unde poteca a fost săpată în stâncă. În unele locuri pereţii se îngustează iar apa curge mai leneş formând nişte ochiuri frumoase.
În Chei venise toamna, sunt frunze pe poteci. La un moment dat revenim lângă râu într-o zonă unde se află câteva repezişuri. Ne continuăm drumul şi suntem fascinaţi de vegetaţia bogată şi atât de deosebită care ne înconjoară.
Dăm şi de un indicator către Peştesă Subcetate: trebuie trecut râul însă mai departe nu se vede o potecă clară ce ar trebui urmată. Nu-i bai.
Cam după 3 ore ajunge în Poiana Prolaz unde găsim primii turişti, trei adulţi şi doi copii. Aceştia traversează Carașul pe două cabluri metalice.
Pe malul opus e o fetiţă speriată care ţipă ca din gură de şarpe:
- Mi-e fricaaaaaaaaa! Nu vreaaauuuuuuuu! Nu vreaaauuuuuuuu!
Tatăl însă îi pune un ham, o asigura şi deodată faţa se potoleşte şi chiar se distrează când alunecă pe cablu.
Intrăm în vorbă cu ei, ne spun că vor merge în amonte până când se termină poteca şi ne arată o potecă ce urca pe deal şi mergea către drumul naţional. Asta dacă vrem să facem circuit.
După ce testăm şi noi cele două cabluri, facem o pauză de masă scurtă şi plecăm mai departe, spre partea cea mai frumoasă a cheilor, după cum ne-a fost descrisă. Puţin mai sus găsim o punte care e degradata rău, nu cred că se poate trece în condiţii de siguranţă deşi o tăbliţă ne îndeamnă să trecem câte unul.
Traversam o poiană iar apoi rămânem de-a dreptul ţintuiţi în fața unei zone extraordinar de frumoase: râul îşi croise drum printre nişte pereţi mai apropiaţi ca oricînd. Apa are o culoare stranie, frumoasă, iar soarele şi luciul apei crează nişte reflexii interesante.
Apa se strecoară pe alocuri pe sub stânci, în locul ăsta pare adâncă de câţiva metri. Poteca merge pe buza stâncii în unele porţiuni nici nu se mai vede apa. Zona e din ce în ce mai sălbatică şi invadată de vegetaţie. Se vede că nu prea e circulată.
Poteca se menţine totuşi la vreo 6-7 metri faţă de nivelul apei. Râul dă uneori impresia că mai are un pic şi seacă iar în alte locuri formează ochiuri adânci, în care apa înaintează lent. Depăşim o zonă stâncoasă mai delicată iar apoi începem să coborâm. Ajung lângă apă şi regăsesc pe turiştii cu copii.
- Aici e capătul potecii! Dacă vrei să mergi mai departe trebuie să o iei prin apă. Capătul drumul lui e la Peştera Comarnic însă până acolo mai sunt de trecut vreo 7-8 ochiuri cu apă mai adâncă.
Cam aici se termină traseului de azi. Stăm câteva momente şi admirăm în linişte un muşchi verde de pădure peste care mi s-a spus că trebuie să curgă apă. Acum însă e uscat, aşa că ratez nişte poze spectaculoase în nuanţe de alb şi verde.
Pornim înapoi pe acelaşi drum, străbatem încă odată cheile şi de data asta chiar nu regret că nu am ales varianta circuitului. Am bătut prea mulţi kilometri până în acest loc şi e păcat să nu îl savuram pe îndelete.
Din păcate finalul turei ne este umbrit de vestea unui deces în familie..Ceea ce înseamnă că trebuie să revenim de urgenţă la Braşov. Să te odihneşti în pace, Tanti Cati!
E sfârşit de septembrie, iar seceta şi-a spus cuvântul şi aici: debitul Carasului este foarte scăzut. Traversăm râul pe un pod de lemn şi intrăm în traseul propriu-zis marcat cu triunghi albastru. După câteva zeci de metri ne aflăm în faţa unui zid de beton. Din fericire avem o scară de metal pe care urcăm fără probleme. Poteca e clară, pe stânga şi pe dreapta râului sunt pereţi înalţi. Aici se găsesc o sumedenie de peşteri, mai mult sau mai puţin cunoscute. În general sunt destul de greu accesibile.
Valea e încă destul de largă, poteca se menţine jos, aproape de apă. Ajungem într-o poiană. Pe partea cealaltă să vede un portal înalt unde se intra într-o peşteră. Cum astăzi nu ne-am propus să vedem peşteri şi cum ştiam că peştera asta nu e cine ştie ce frumuseţe, mergem mai departe.
Începem să urcăm uşor uşor, lăsând râul în stânga noastră tot mai jos. Parcurgem câteva porţiuni surplombate unde poteca a fost săpată în stâncă. În unele locuri pereţii se îngustează iar apa curge mai leneş formând nişte ochiuri frumoase.
În Chei venise toamna, sunt frunze pe poteci. La un moment dat revenim lângă râu într-o zonă unde se află câteva repezişuri. Ne continuăm drumul şi suntem fascinaţi de vegetaţia bogată şi atât de deosebită care ne înconjoară.
Dăm şi de un indicator către Peştesă Subcetate: trebuie trecut râul însă mai departe nu se vede o potecă clară ce ar trebui urmată. Nu-i bai.
Cam după 3 ore ajunge în Poiana Prolaz unde găsim primii turişti, trei adulţi şi doi copii. Aceştia traversează Carașul pe două cabluri metalice.
Pe malul opus e o fetiţă speriată care ţipă ca din gură de şarpe:
- Mi-e fricaaaaaaaaa! Nu vreaaauuuuuuuu! Nu vreaaauuuuuuuu!
Tatăl însă îi pune un ham, o asigura şi deodată faţa se potoleşte şi chiar se distrează când alunecă pe cablu.
Intrăm în vorbă cu ei, ne spun că vor merge în amonte până când se termină poteca şi ne arată o potecă ce urca pe deal şi mergea către drumul naţional. Asta dacă vrem să facem circuit.
După ce testăm şi noi cele două cabluri, facem o pauză de masă scurtă şi plecăm mai departe, spre partea cea mai frumoasă a cheilor, după cum ne-a fost descrisă. Puţin mai sus găsim o punte care e degradata rău, nu cred că se poate trece în condiţii de siguranţă deşi o tăbliţă ne îndeamnă să trecem câte unul.
Traversam o poiană iar apoi rămânem de-a dreptul ţintuiţi în fața unei zone extraordinar de frumoase: râul îşi croise drum printre nişte pereţi mai apropiaţi ca oricînd. Apa are o culoare stranie, frumoasă, iar soarele şi luciul apei crează nişte reflexii interesante.
Apa se strecoară pe alocuri pe sub stânci, în locul ăsta pare adâncă de câţiva metri. Poteca merge pe buza stâncii în unele porţiuni nici nu se mai vede apa. Zona e din ce în ce mai sălbatică şi invadată de vegetaţie. Se vede că nu prea e circulată.
Poteca se menţine totuşi la vreo 6-7 metri faţă de nivelul apei. Râul dă uneori impresia că mai are un pic şi seacă iar în alte locuri formează ochiuri adânci, în care apa înaintează lent. Depăşim o zonă stâncoasă mai delicată iar apoi începem să coborâm. Ajung lângă apă şi regăsesc pe turiştii cu copii.
- Aici e capătul potecii! Dacă vrei să mergi mai departe trebuie să o iei prin apă. Capătul drumul lui e la Peştera Comarnic însă până acolo mai sunt de trecut vreo 7-8 ochiuri cu apă mai adâncă.
Cam aici se termină traseului de azi. Stăm câteva momente şi admirăm în linişte un muşchi verde de pădure peste care mi s-a spus că trebuie să curgă apă. Acum însă e uscat, aşa că ratez nişte poze spectaculoase în nuanţe de alb şi verde.
Pornim înapoi pe acelaşi drum, străbatem încă odată cheile şi de data asta chiar nu regret că nu am ales varianta circuitului. Am bătut prea mulţi kilometri până în acest loc şi e păcat să nu îl savuram pe îndelete.
Din păcate finalul turei ne este umbrit de vestea unui deces în familie..Ceea ce înseamnă că trebuie să revenim de urgenţă la Braşov. Să te odihneşti în pace, Tanti Cati!
Toate fotografiile Adaugă un comentariu Înapoi
- Distribuie pe retelele sociale
Comentarii: 3
-
Munteanu Eduard
29 nov 2011 03:11:36
Frumoase locuri!
-
AlexB
30 nov 2011 03:43:40
E intr-adevar deosebit! Eu am ajuns cu traversta prin apa pana la Pestera Tolosu si la marmitele celebre de acolo. Ar fi fost sa incerc si mai departe spre Comarnic dar nu mai aveam timp fiind ultima zi de stat in zona. Cu siguranta o sa revin cu placere in aceste Chei ale Carasului
-
Bogdan
30 nov 2011 04:28:09
Edi, tu ai ajuns pe acolo? Daca nu trebuie musai sa treci asta in agenda. Alex, si eu as zice ca e nevoie de cel putin doua zile pentru zona asta a cheilor. Sper ca la urmatoarea vizita sa avem circumstante favorabile si sa vedem mai multe.