La doar câteva săptămâni după ce am păşit pentru prima dată în Munţii Ciucului am revenit cu forţe proaspete dar şi cu dorinţa de a parcurge un nou traseu. Punctul de plecare a fost acelaşi, Pasul Făget. însă de data asta am luat-o în direcţia opusă, spre Vârful Viscol( sau Szello cum apare pe marcaj ) – 1493m. Am plecat la drum împreună cu Nucu, Ciprian şi Costi.

 

 

Săgeata de la intrarea în traseu ne spune că trebuie să urmăm banda roşie şi că până în vârf sunt 3 ore. Plecăm pe urmele unui drum care acum e acoperit cu zăpadă şi urcăm spre nişte antene. Marcajul e rar dar bun şi poziţionat cum trebuie în punctele cheie. Vremea e cam închisă, prognozele ne spuneau să ne aşteptăm la ploaie şi lapoviţă. Vizibilitatea era destul de bună facilitându-ne orientarea. 

 

 

Din când în când ne mai izbeşte în faţa câte o rafală de vânt dar asta nu ne împiedică să mergem mai departe. Deplasarea se face tot timpul pe drum forestier. Deşi privit în linie dreaptă vârful Viscol părea foarte aproape, socoteala de pe pământ e cu totul alta: coborâm şi urcăm culmi, mergem când pe creasta când de-a coasta, şerpuim.

 

Înspre nord se mai limpezeşte. Am o discuţie cu Nucu privind identitatea unui munte din depărtare care se vede din ceaţă. Nucu susţine că e Ceahlăul iar eu nu am suficiente date să confirm. Şi cum discutăm noi aşa, ne ajung din urmă doi oameni care merg la lemne cu calul şi căruţa.

Îi salutăm noi în română, iar Nucu în maghiară. După care îi întreabă în româneşte dacă ceea ce vedem e Ceahlăul. Oamenii nu îl intreleg din prima, însă după ce le este repetată întrebarea răspund cu un DA.

Noi ceilalţi pufnim în râs pentru că oamnenii au lăsat impresia că ar răspunde cu DA la orice întrebare li s-ar fi adresat. Inclusiv la celebra întrebare inspirată din serialul Robotzi: Să te ghețălesc un gușă?

Nucu ne explică faptul că celor de origine maghiară de pe aici le ia puţin timp până reuşesc să schimbe limba şi să dea răspunsul în româneşte.

 

După porţia asta de râs cu poftă ne aşternem iarăşi la drum. Coborâm, urcăm, ţinea creasta când la stânga, când la dreapta. Creasta asta a Ciucului e foarte sinuasă. Pe valea din stânga se văd nişte căsuţe şi se aude lătrat de câini. Noi facem o coborâre lentă şi ne intersectam cu un alt drum ceva mai umblat se pare. Trecem câteva izvoare îngheţate şi ne oprim la un zid mare de beton pe care se află nişte marcaje mari.

 

Nucu cere o pauză de masă însă pentru asta trebuie să ne găsim un loc mai ferit de vânt. Ceea ce se întâmplă destul de repede câteva zeci de metri mai încolo la o intersecţie cu un drum ce vine din dreapta dinspre Frumoasa. Coborâm un pic pe acest drum şi ne găsim adăpost lângă nişte brazi. Ne punem pe mâncat şi rămânem cu toţii încântaţi de zacusca pe care a adus-o Nucu dar şi de rachiul sau.

Pe drumul acesta se văd nişte urme relative proaspete de roţi care merg înspre Vârful Viscol. Pe noi ne ajută fiindcă e strânsă zăpadă prin aceste locuri şi nu mai trebuie să ne croim potecă. Încă câteva curbe şi suntem la baza vârfului. Un indicator ne spune că nu mai e mult de mers, doar 10 minute. Încă un lucru pe care l-am remarcat în Munţii Ciucului şi pe care îl găsesc util este scrierea pe săgeţi a coordonatelor gps.

 

Vremea se zburleşte începe o viforniţă asta ca să ni se explice mai bine de ce numeşte Vârful Viscol chiar aşa. Zăpada e mai groasă în zona asta. Noi alegem să urcăm tot pe drum parcurgând câteva serpentine şi ignorând urcuşul pieptiş indicat de marcaj. Înainte de vârf avem supriza să descoperim un refuiu nou din lemn identic cu altele de prin zonă văzute în Nascalat sau Hăşmaş.

Ne adăpostim pentru câteva minute în refugiu prilej să ne mai încălzim şi să vorbim pe la telefon cu diverşi prieteni. Nu prea ne mai venea să ieşim pe afară dar trebuie să ne atingem obiectivul. Vârful e aproape, cam la 100 de metri de refugiu, şi este marcat de o sculptură în lemn foarte interesantă ce-l are în vârf pe Sfântul Ladislau. Puţin mai încolo, chiar pe vârf este o cruce mare de lemn şi un fel de trepied înalt. Am făcut destul de mult, cam 4 ore şi jumătate.

 

 

Nu stăm mult şi facem, fără excepţie nişte poze de grup strâmbe. Bineînţeles că în cazul ăsta trebuie să mai treagem o dublă. De data asta iese bine iar faptul că am folosit o mică regie punând fiecare pe pământ genunchiul drept ne-a ajutat să obţinem un efect interesant. Puţin mai încolo e un punct de belvedere mai larg unde vizibilitatea nu mai e obturată de brazi.

Vedem în depărtare părţi din Munţii Tarcăului. Creasta Munţilor Ciucului se continuă cu Obcina Coșnei şi merge până înspre Munţii Nemirei. Mergem şi noi pe creasta pînă pe ultimul vârf mai înalt, până în locul de unde începe să se coboare tare şi unde găsim o groapă mare rămasă probabil în urma vreunui exerciţiu militar.

Părăsim creasta şi coborâm spre un drum forestier care ne va întoarce la indicatorul de sub vârful Viscol. Drumul de întoarcere e identic cu cel de la duş fiindcă trebuie să ne recuperăm maşina. Cu toate astea în zonă se pot face şi vreo două circuite, însă nu în totalitate marcate.

Drumul de întoarcere îl parcurgem în pas ceva mai alert. La dus am stat mult de poveşti neglijând ritmul, acum însă trebuie să ne mişcăm mai alert fiindcă ziua e scurtă iar noaptea se aşterne repede în decembrie. Până la urmă nu a fost necesar să folosim frontalele însă Nucu a ţinut să ne arate ce poate lanterna sa. Toată admiraţia.

Când ajungem în Pasul Ghimeș e noapte de binelea chiar dacă e doar ora 17:15. Am avut parte de o zi reuşită, am făcut ceea ce ne-am propus însă cel mai important a fost faptul că ne-am mişcat şi că am descoperit locuri noi.