Ideea construirii unui astfel de drum în Alpii de Est nu a fost una nouă. Descoperirirle arheologice atestă faptul că celţii şi romanii s-au deplasat pe aici folosind diverse rute.

Cuţite de bronz pre-celtice, bijuterii de aur celtic, statuia lui Hercule, căpăstre de animale, precum şi lanţurile sclavilor dovedesc faptul că oamenii din vechime au trecut prin aceste locuri.

Până la punctul culminant al comerţului în secolul al 17-lea, după Brenner şi Tauern Radstadt, Hochtor a fost treia cale comercială ca importanţa, aproape zece la sută din schimburile comerciale cu bunuri peste Alpi de Est se făceau pe aici.

Construcţia

Ideea începe să ia foma concretă în toamna anului 1924 când inginerul Franz Wallack a fost solicitat să întocmească un proiect de drum de trei metri lăţime, cu opţiunea de a putea fi extins la cinci metri, cu puncte de trecere, cu înclinaţie maximă de 12 la sută (excepţie făcând Edelweisspitze - 14 procente). Drumul urma a fi acoperit cu pietriş.

Costurile de atunci erau de trei milioane de şilingi austrieci, aproximativ 7 milioane de euro azi ( în varianta cea mai ieftină).

în 1928 şeful Guvernului Provincial, Franz Rehrl a dat ordinul decisiv pentru începerea lucrărilor către Grossglsckner.

în toamna anului 1929, guvernul a decis în unanimitate la Salzburg sub presiunea crizei economice crescânde să construiască Şoseaua Glockner.

La 30 august 1930, are loc prima detonare în Ferleiten. În timpul rămas până la venirea iernii s-au efectuat în principal doar lucrări de cercetare.

La 19 februarie 1931, a fost fondată compania Grossglockner HohenAlpenStrasse PLC. Construcţiile au început să avanseze cu repeziciune.

O treime din drum a fost finalizată până la sfârşitul anului 1931.

Trezeci de luni mai târziu, la 22 septembrie 1934, se consemnează prima parcurgere a acestei şosele de către pilotul Rehrl. Acesta a traversat Hohen Tauern pe drum nefinisat într-o maşină Steyr 100 adaptată. Aceasta avea un motor de 1.2 litri, 32 cai putere, viteza maximă 100km pe oră, şi un consum în jurul a 10 litri de benzină la 100km.

Drumurile de legătura din valea Moll şi din valea Fusch au fost modernizate înainte de deschiderea şoselei alpine Grossglockner.

Deschiderea oficială a avut loc pe 3 august 1935. Cifrele sunt impresionante: 870.000 de metri cubi de pământ şi piatră au fost mutate / excavate în cele 26 luni de coonstructie; au fost creaţi 15750 de metri cubi de zidărie, 67 de poduri; au fost instalate 24 de posturi telefonice. Au lucrat peste 4000 angajaţi în 1,8 milioane de schimburi.

Costurile totale de construcţie, în conformitate cu calculele finale de la 16 aprilie 1936, s-au ridicat la 53,5 milioane de euro la moneda de astăzi, pentru construcţia de drumuri, 3,3 milioane de euro pentru îmbunătăţirea drumurilor de apropiere, instalarea posturilor telefonice şi alte diferite detalii.

Muncitorii Glockner

Şi acum câteva cuvinte despre aşa-numiţii muncitori Glockner, cei care au dus greul acestei construcţii.

Majoritatea lor au fost angajaţi din rândul şomerilor fiind repartizaţi cu ajutorul Biroului pentru Şomeri. Erau plătiţi cu un siling pe oră echivalentul unui pachet de ţigări în acele vremuri. Doar cei mai puternici erau în stare să muncească normă întreagă de 58 de ore de muncă pe săptămână. Aceştia însă erau mai bine plătiţi fiindcă dădeau un randament mai bun.

Fotografiile de mai jos provin din Muzeul dedicat muncitorilor Glockner.


Compania a asigurat locuri de cazare, cantine şi bucătării. Muncitorii Glockner au provenit în principal din regiunile Slazburg şi Carintia, dar şi de la Viena. Condiţiile grele de muncă, clima aspră de pe munte i-au determinat pe mulţi să renunţe la acest job.

Timpul de lucru pierdut în zilele cu vreme rea se recupera atunci când condiţiile meteorologice erau prielnice. Mulţumită lui Wallack muncitorii Glockner au fost primii beneficiari din Austria ai reglementărilor privind vremea rea: în schimbul banilor pierduţi din cauza vremii neprielnice angajatorul a luat o serie de măsuri cu scopul de a-şi păstra angajaţii.


Muncitorii Glockner primeau trei mese la cantină şi un pat cu cearşaf şi pătura în camere încălzite. Totul la 2,80 de şilingi pe zi. Cazarea şi masa îi costa pe muncitori echivalentul a trei ore de muncă, asta fără să socotim orele suplimentare sau bonusurile.

Reprezentanţii muncitorilor au organizat un serviciu aprovizionare cu alimente la baza muntelui unde băcanii din sate aduceau proviziile în zilele de sâmbătă. Astfel nu se plătea nimic în plus pentru transport.

Muncitorii Glockner primeau prime pentru zilele de duminică, pentru perioadele de concediu şi pentru munca la mare altitudine. În felul acesta bonusul ajungea la 62% din salariu. În mediul alpin aveau puţine posibilități de a cheltui banii câştigaţi cu greu. Cei mai mulţi dintre ei făceau economii. Băcanii din zona vindeau rar câte un Braunschweiger, cel mai ieftin cârnat.


Lucrătorii locuiau în barăci, aveau cantină dar şi un centru cultural cu bibliotecă, radio( RAVAG emitea 4 ore seara având programe cu muzică şi ştiri ) şi cabinet medical. Un preot se îngrijea de viaţa spirituală. Politica era un subiect tabu.

Părintele Glockner Franz Stiltz a fost primul preot al muncitorilor. Aceştia îl îndrăgeau fiindcă preotul le asculta problemele, îi sprijinea în dileme de ordin sufletesc, organiza slujbe dar şi diverse alte prezentări la bibliotecă.


Muncitorii erau mulţumiţi fiindcă aveau unde lucra şi îşi foloseau puţinul timp liber pentru a se odihni, a scrie scrisori şi pentru a-şi comemora colegii dispăruţi în accidente de muncă. În total 12 oameni au pierit la construcţia acestui drum.

În 1935, primul an al şoselei, Wallack a estimat un număr de 120000 de vizitatori. Numărul acestora a crescut constant ajungându-se până la aproximativ 375000 de vizitatori în 1939. Bineînţeles, după începutul de al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, a existat o scădere a drastică a fluxului de turişti.

În timpul anilor de război, între 1940 şi până în 1944, doar 27.000 de oameni au mers pe şoseaua Grossglockner.
Drumul Glockner a suferit în timp distrugeri grave din cauza utilizării cisternelor de mare tonaj, din cauza deszăpezirii deficitare făcută de forţele de ocupaţie şi din cauza condiţiilor meteorologice severe. Astfel, în 1945, după eliberare, principala grijă a administraţiei a fost reparaţia drumului pentru a garanta siguranţa traficului.
Din 1949, fluxul de vizitatori de pe Şoseaua Grossglockner a crescut în mod clar. Frecvenţa medie de vizitatori din 1949 până în 1952 a crescut anual cu 45 la sută, iar veniturile din taxare chiar şi cu 58 la sută.

Aceast fapt a subliniat necesitatea pentru modernizarea şoselei Grossglockner. Obiectivele au fost următoarele :
- lărgirea drumului de la 6m la 7.5m
- extinderea razei curbelor de la 10m la 15m pentru a creşte viteza medie de la 40 la 70 km pe oră,
- construcţia de locuri de parcare pentru 4000 de vehicule

În acest fel s-a dorit creşterea capacităţii drumului la 350.000 de vehicule anual.
În 1953, şase la sută din cota de modernizare a fost îndeplinită, şi 31 la sută în 1959.

în iulie 1960, compania Grossglockner Hohenalpenstrasse PLC şi-a asumat proiectul Road Gerlos. După numai 25 luni de construcţie, drumul alpin Gerlos a fost deschis traficului la data de 31 decembrie 1962.

Doi austrieci mari: Wallack şi Rehrl

Inginerul Franz Wallack este cel care a proiectat această şosea. Înainte de a o face el a călătorit pe toate drumurile alpine din Europa acelor ani. Abia apoi a întocmit proiectul, folosindu-se de ceea ce a observat în toate aceste drumeţii.

Franz Wallack a avut sprijin din partea unui foarte important om al vremii. Drumul nu s-ar fi construit fără tenacitatea lui Franz Rehrl, şeful Guvernului Provincial din Salzburg. El a identificat cele trei surse de putere ale acestei regiuni sărace, alpine:

- puterea inepuizabilă a apei,
- un patrimoniu cultural admirat în toată lumea
- natura grandioasă.

în 1922 Rehrl salvat Festivalul de la Salzburg de la colaps. Apoi în 1924 el a construit prima hidrocentarala - "Borenwerk", în Fusch. Ulterior aceasta a devenit simbolul redresării economice din Austria. A urmat apoi o altă hidrocentrala lângă Kaprun. În 1929 a convins guvernul să aloce banii necesari construcţiei şoselei Grossglockner. Această măsură a fost şi un rapuns la criză economică a acelor ani.

Siguranţa traficului şi extinderea sezonului de vizitare au impus mai apoi o serie de măsuri suplimentare: protecţie contra avalanşelor şi căderilor de stâncă, relocarea punctelor de taxare, reparaţii la instalaţiile de parcare şi alte clădiri.

Costurile ridicate au întârziat modernizarea drumurilor Glockner. În ciuda condiţiilor dificile cum au fost creșterea preţului petrolului, recesiunea, lipsa de turişti - până în anul 1980 asociaţia şi-a achitat toate împrumuturile externe.

în 1971, provinciile Carintia, Salzburg şi Tirol au semnat un acord la Heiligenblut pentru înfiinţarea Parcului Naţional Hohe Tauern. Datorită transformării societăţii Grossglockner Hohenalpenstrasse din societate de construcţii în societate ce oferă servicii, s-au redefinit condiţiile cadru pentru funcţionarea economică în zona protejată a Parcului Naţional ca un nou model de afaceri.

Exploatarea economică a naturii în Parcul Naţional este supusă unor norme clare. în 1991, compania Grossglockner Hohenalpenstrasse PLC a fost recompensată pentru măsurile ecologice luate cu Premiul pentru Protecţia Mediului.

Societatea Grossglockner Hohenalpenstrasse PLC de astăzi este o companie de turism modern care deţine în total alte şase companii:
Şoseaua Alpină Grossglockner
Şoseaua Alpină Gerlos Alpine Road
Lumea Minunată a apei Krimml
Şoseaua Nockalm
Şoseaua Alpină Villach
Şoseaua Goldeck Panorama

Cu aproximativ 900.000 de vizitatori pe sezon şoseaua Grossglockner este una dintre cele mai foarte frecventate din Austria. Dezvoltarea de facilităţi de vizitare a obiectivelor turistice de-a lungul drumului a crescut timpul petrecut de vizitatori pe acest drum, făcându-l o sursă importantă de venit pentru regiune.

Şoseaua alpină Grossglockner este parte a istoriei culturale din Austria, una dintre atracţiile turistice principale din această ţară şi o realizare inginerească recunoscută şi apreciată pe plan internaţional.