Dacă eşti în Croaţia pentru prima dată şi nu mergi în Parcul Naţional Plitvice se cheamă că ai fost degeaba. Plitvice, o spun fără nici o urmă de exagerare, este unul dintre cele mai frumoase locuri de pe Terra.

Şi ca să dovedesc asta, o voi face de data asta mai mult prin imagini şi mai puţin prin cuvinte.


Dimineaţa ne trezim repede şi ne înfiinţăm la poarta de intrare în parc la ora deschiderii. Ne doream să ne petrecem întreaga zi în acest paradis. De cu seara caut pe net informaţii despre unde aş putea parca fără să plătesc fiindcă se practică în ţara asta nişte taxe de parcare obscen de mari. Şi am găsit!


Mai jos de parcarea de la intrarea 2( venind dinspre localitatea Plitvicka Jezera ) se face un drum la dreapta către nişte pensiuni. Am găsit un loc foarte decent pe marginea acestui drum. De aici am făcut cam 10 minute pe jos până la intrarea în parc.


Pentru informaţii privind preţurile şi orele de vizitare apelaţi cu mare încredere la site-ul parcului:

https://np-plitvicka-jezera.hr/en/


Imediat ce intrăm în parc ne oprim în faţa unui panou cu schiţa unui râu cu salba de lacuri. Alegem traseul cel mai lung, traseul K. De fapt se pot alege multe trasee diferite ca durată şi grad de dificultate.


Intrăm în traseu şi încet-încet începem să ne dumirim cum stau lucrurile. Parcul Naţional al lacurilor din Plitvice are o suprafaţă de peste 36 000ha. El se întinde pe un podiş carstic aşezat între munţii împăduriţi Mala Kapela şi Plejesevica.

Două râuri, Crna (Negru) şi Bijela (Alb) au format în timp o salbă de 24 de lacuri dispuse etajat. Acestea curg dintr-un în altul prin cascade formate peste tuf.


Fenomenul natural se explică prin faptul că apa se încarcă cu carbonat de calciu provenit din calcarele şi dolomitele erodate în amonte, după care o parte din soluţie precipită pe vegetaţia de pe marginea lacurilor formând în permanenţă baraje de travertin.

Travertinul este astfel o rocă spongioasă, dar suficient de dură pentru a forma baraje naturale pe diferitele niveluri ale râului.

E posibil ca spectaculoasele nuanţe de verde ale apei din lacuri să se datoreze atât verdelui vegetaţiei dimprejur, dar şi refracţiei luminii într-un mod mai particular, având în vedere că aici avem o soluţie saturată de carbonat de calciu.

Rezervaţia naturală există din anul 1949. A fost înscrisa în lista UNESCO a monumentelor naturale în anul 1979.


Apa din lacuri e populată cu peşti, care  seamănă cu păstrăvii. Aceştia convieţuiesc paşnic cu numeroasele rațe sălbatice. Există şi multe specii de flori şi de insecte.


Ratele, ca şi peştii care stau la cerşit mâncare de la turişti, sunt învăţate cu oamenii şi le-am văzut plimbându-şi boboceii prin preajma pasarelelor de acces. Şi parcă tot ar mai vrea.


De cum intrăm dăm de cascada mare de la Plitvice. O vedem de undeva de sus. Coborâm apoi la nivelul apei, traversăm un lac pe o punte de lemn şi mergem la baza ei. E impresionantă, are în jur de 50 de metri.


Apoi urcăm pe malul celălalt şi vedem salba de lacuri de sus, din câteva frumoase puncte de belvedere.




Drumul ne coboară uşor până la un loc de popas. Aici sunt amenajate magazine de suveniruri, restaurante. Tot în acest loc este un punct de îmbarcare pe nişte vaporaşe care te transportă rapid pe apele lacului Kozjak. Acest lac este mare ca şi întindere şi am preferat să luăm vaporul pentru a câştiga timp şi a nu ne plictisi de peisajul anost, lupsit de cascade. Aici a fost nevoie să prezentăm biletul de intrare.


Odată traversat lacul Kozjak reîncepem urcuşul printre lacuri şi printre cascade. Vremea începe să se înrăutăţească. Din fericire suntem echipaţi corespunzător, avem haine de ploaie. Când te documentezi despre Plitvice întotdeauna vezi poze frumoase, făcute pe vreme bună. Iar să te ajungă ploaia pe aici e demoralizant.

Dar trebuie să ştim să ne bucurăm de acest loc indiferent de vreme.

Mergem mai departe, mereu în urcare uşoară. Poposim la lacuri, la cascade. Şi pe nesimţite ajungem la ultimul lac. Podeţul ne aduce într-un loc cu asfalt unde există un fel de minibus care să te ducă la intrările în parc.


Noi am mers tot pe jos că era păcat facem altfel. Chiar dacă afară s-a pus pe plouat. Ajungem la poarta 1 şi de acolo luăm un minibus din asta care să ne ajute să trecem de lacul Kojak însă pe celălalt mal. Coborâm şi apoi ne angajăm pe o alee. Nu peste mult timp dăm de o groapă imensă. Se poate coborî şi ajunge din nou pe malul lacurilor.

Nu ratăm nici acest obiectiv. Practic trecem printr-o grotă şi coborâm pe malul apei. Ploaia se înteţeşte, ne găsim un loc adăpostit sub o surplombă. Scăpăm destul de uscaţi spre deosebire de turiştii suprinși nepregătiţi de vremea rea. Priveliştea însă e şi mai frumoasă: pe lângă apa de smarald şi albul cascadelor locul se populează cu fete frumoase care zici că au participat cu toatele la concursul de tricouri ude :)


Mergem spre amonte să mai admirăm câteva cascade şi să mai facem poze. Turiştii sunt tot mai puţini fiind alungaţi de ploaie. Şi astfel beneficiem de intimitate într-un unul dintre cele mai aglomerate locuri din Europa. Plimbarea asta dinspre seară a fost minunată, ne-a ajutat să înţelegem mai bine spiritul locului.


Ieşirea din parc am făcut-o tot pe la Poarta 2. De la Plitvice am plecat însă cu un suvenir: nu, n-am luat cu mine nici apă, nici vreo cascadă şi nici un peşte. Am cumpărat, pentru aproximativ 10 euro, un album foto extrem de reuşit cu poze făcute în toate cele patru anotimpuri.

Vă las în continuare să vă delectaţi cu fotografii:

În încheiere vă spun doar atât: mergeţi la Pltvice de câte ori aveţi ocazia. Va fi o zi câştigată.