Dolomiți, episodul 3: Tre Cime din Lavaredo și Monte Paterno

Data publicării: 02 dec 2014

Click aici pentru a vedea galeria completă de fotografii

Când mergi în Dolomiţi şi planuri de excursii inevitabil vei da la un moment dat de Tre Cime.  Sau în traducere liberă Trei Vârfuri. Pozele pe care le poţi găsi pe internet sunt fără îndoială frumoase însă atunci când te afli acolo senzaţia este copleşitoare.


Mi-am dorit mult să ajung în preajma celor trei vârfuri, să le văd de aproape şi de la distanţă. Astăzi visul e pe cale să se împlinească şi parcă toate s-au aranjat ca excursia să iasă perfect. În primul rând vremea: prognozele promiteau o vreme perfectă, cu soare, cu vizibilitate la distanţe mari.

Am plecat cu maşina pe traseul Borca di Cadore - Cortina D’Ampezzo - Passo Tre Croci - Lago di Missurina - Riffugio Auronzo.

După Lacul Misurina accesul pe şoseaua de altitudine se plăteşte: 24 de euro pentru 24 de ore. La staţia de taxare primiţi o cartelă. E bine să o păstraţi fiindcă la întoarcere cu ajutorul ei veţi deschide bariera.

Drumul nostru e îngust şi pe alocuri foarte abrupt. Deşi am plecat de dimineaţă avem surpriza de a avea numeroşi însoţitori fapt ce se traduce în multe maşini. Care stau la coadă după un autobuz. Dacă vreţi să urcaţi la Tre Cime, nu e de neglijat nici această variantă. Nu ştiu să vă spun preţurile. De asemenea se poate urca pe jos de la Misurina sau Dobiacco însă cu acestă opţiune se pierd câteva ore bune care pot fi folosite mult mai înţelept în zonele spectaculoase de la altitudine.

Sus, lângă Riffugio Auronzo e o mare parcare de maşini. Angajaţii parcării dirijează fiecare maşină către locul de parcare. Al nostru e înclinat tare dar asta nu ne deranjează. Ne echipăm şi pornim la drum. După Cabana Auronzo(2320m) nu mai este drum de asfalt ci de pământ. Pe acolo nu au voie să treacă decât maşinile autorizate. Ne atrage atenţia una dintre ele care aparţine...Gărzii Financiare!

Plecăm pe drumul clasic către Rifugio Lavaredo care ne urcă, uşor, pe curba de nivel până la 2344m. Peisajul e încântător. Ne aflăm în partea de sud a celor Trei Vârfuri, care din partea asta nu îşi dezvăluie întocmai fața pe care o ştiam. În dreapta noastră este o vale adâncă iar după ea urmează o creastă zimţată şi foarte ascuţită. E frumoasă ca în poveşti.

Cabana Lavaredo

După ce trecem de Cabana Lavaredo alegem o variantă de urcare ceva mai voinicească până într-o şa. Traseul acesta este foarte popular şi foarte cunoscut. De aceea este amenajat astfel încât să poată fi parcurs fără probleme de aproape orcine. Până aici practic am avut senzaţia că merge pe o alee largă.

Căţărători la Tre Cime

Pe lângă noi am remarcat multe persoane în vârstă care, deşi se deplasau mai greu, puteau face faţă fără probleme. Traseul oficial nu are ruperi de pantă, se merge lin iar urcările sunt uşoare.

După cum spuneam, alegem o variantă mai solicitantă, mai rapidă, dar şi mult mai puţin aglomerată. Ajungem în şaua de care vă vorbeam şi acolo facem cunoştinţă cu Tre Cime. Cum mi s-au părut? Exact aşa cum mă aşteptam: trei stânci surori masive, care ţâşnesc spre cer oprinduse aproape de 3000 de metri altitudine. Din acest punct le vedem cumva din lateral. Cea mai bună privelişte pare însă a fi cea de la Riffugio Locatelli care este fata în faţă cu vârfurile.

Acum câţiva ani am participat la o proiecţie în care a fost prezentată ascensiunea pe Cima Grande( 2998m ) făcută de doi alpinişti romani: Zsolt Totok şi Janos Torok. Nu le-a fost uşor mai ales că, din câte îmi amintesc, au fost nevoiţi să petreacă o noapte întreagă pe vârf.


Pe la baza lor sunt poteci care le ocolesc. Noi însă ne vom îndrepta atenţia acum către drumul spre Riffugio Locatelli. Distingem o potecă clară dar nemarcată şi hotărâm să continuăm  pe ea. Această potecă merge pe curba de nivel pe sub Monte Paterno. Mai sus este un traseu de via feratta care merge pe buza prăpăstiei dar şi prin tunelele săpate în timpul primului război mondial.

Odată ce intrăm pe poteca de care vă vorbeam scăpăm de aglomeraţie şi de zgomot. Cei ce aleg acest drum sunt puţini. Poteca nu pune dificultăţi deosebite. Trebuie însă avut grijă şi mers cu atenţie fiindcă în unele locuri se poate aluneca. În plus ai de urcat şi de coborât pe distanţe scurte. Mergem fără grabă oprindu-ne de mai multe ori şi privind în urmă către Tre Cime. Am făcut o mulţime de poze de parcă aş fi vrut să iau acasă fiecare metru parcurs şi fiecare trăire.


Pe drum avem o întâlnire insolită cu un cuplu de turişti. Nu sunt singuri, ci au cu ei şi copilul lor care călătoreşte fericit într-un rucsac special. Este şi el echipat corespunzător, cu bocăncei şi geacă de softshell şi pare extrem de interesat de ceea ce vede. Nu pare să aibă mai mult de doi ani. Deci se poate deşi sunt convins că o excursie cu copii mici nu e tocmai un lucru uşor.

Ne apropiem de Riffugio Antonio Locatelli(2450m) dar până să ajungem la el intrăm într-o grotă. Pare a fi făcută de om şi probabil a fost folosită intens în perioada Primului Război Mondial. De altfel în zonă există o seamă de trasee de via feratta, de tuneluri şi buncăre contruite de militari. Cele mai multe dintre ele sunt parcuse acum de turişti.

Monte Paterno

Nu coborâm din prima la cabană ci ne urcăm mai întâi pe creasta lui Monte Paterno. Şi bine facem fiindcă în faţă ni se deschide un altfel de peisaj în care apar şi mai multe lacuri.

Acestea se numesc Laghi del Piani. Mergem pe creasta lui Monte Paterno până ajungem la primul tunel. Intru în el însă coteşte repede şi astfel sunt cuprins de întuneric. Şi frontalele noastre stau şi dorm bine-mersi în maşină…Aşadar, ca să fie învăţătură de minte, de fiecare dată trebuie verificat dacă ai frontală în rucsac şi bineînţeles, dacă şi funcţionează.


Coborâm în sfârşit lângă rifugio Locatelli. E lume multă. Facem glume cum că la cabana se mănâncă bucate tradiţionale româneşti, mici pizza..:) Nu intrăm în cabană ci ne îndreptăm glonţ spre o hartă. Găsim un circuit care ne va urca pe un vârf interesant cu altitudinea de 2750m. Nu stăm prea mult la discuţii şi plecăm pe potecă urmând să facem un popas mai lung pe vârf.

Urcăm scurt dar intens şi poteca ne duce pe o creastă accidentată. De acolo se ridică un turn de piatră ce stă fata în faţă cu Tre Cime. Turnul acesta e plin de semnele războiului: locuri de tragere, galerii şi chiar un fel de tranşee. Noi urcăm însă în partea opusă şi cam după o oră ajungem pe vârf.

Din nou privelişte copleşitoare cu zeci de creste şi sute de vârfuri care ne înconjoară în toate părţile. Un loc unde am fost doar noi şi unde am putut savura pe îndelete liniştea Dolomiţilor.

 

Monte Paterno

Revenim în traseul marcat şi mergem pe la baza turnului de care vă povesteam mai sus. Când ajungem la capăt ni se deschide o nouă imagine, extrem de spectaculoasă: undeva departe se ved creste de munte acoperite de gheţari.

Bănuiala mea este că aceşti gheţari se găsesc în Austria. Încerc să identific Grossglockner(3798m), cel mai înalt vârf al Austriei, dar fără avea certitudinea că am făcut-o bine.

Din partea asta asta există acces spre nişte tunele, posturi de observaţie rămase din timpul războiului. Ce e interesant e faptul că se urcă destul de mult prin interior. Mai avem în faţă şi alte poteci bine conturate ce duc la cabane.

Şi apropo de cabane, în Dolomiţi există multe cabane, unele foarte apropiate una de alta. Datorită acestui fapt ai o oarecare siguranţă fiindcă în caz de vreme rea ai unde găsi adăpost relativ aproape.

Coborâm abrupt printre ziduri de piatră, semne tot ale războiului, până într-o altă șa. De aici avem o potecă mai largă ce ne aduce pe altă parte, pe sub creastă, la Rifugio Antonio Locatelli. De pe acest traseu avem mereu în fata Tre Cime.

La cabana parcă nu mai este aşa de multă lume. Oamenii se distrează, se simt bine, savurând specialităţi gătite de personalul cabanei care deserveşte restaurantul. De la Tre Cime vine un mare grup de soldaţi germani. Şi ca să vă exemplific, în poză de mai sus vedeţi ce înseamnă o tură militară.

Facem o pauză binemeritată, dar nu foarte lungă. Mai avem câteva ora de lumină pe care trebuie să le folosim la maximum. Întoarcerea la maşină o vom face pe un traseu ce se va dovedi foarte pitoresc. Concret, vom ocoli Monte Paterno trecând pe la Rifugio Pian di Cengia(2528m) apoi vom coborî pe vale pe lângă un lac şi vom urca spre Rifugio Lavaredo.

Drumul nostru pare a ne duce o perioadă lungă pe curba de nivel. Plecăm pe potecă şi la început coborâm câţiva zeci de metri. Ne întâlnim cu un cuplu ce merge pe munte însoţit de doi căţei care sunt cam epuizaţi şi abia merg. Stăpânii îi mai iau în braţe din când în când.

Poteca asta, deşi pare stabilă şi sigură nu e chiar aşa. În stânga noastră e foarte abrupt aşa că trebuie mers cu grijă fiindcă există şi câteva porţiuni alunecoase. Treptat, în faţa noastră se arată un lac foarte interesant prin faptul că are şi o peninsulă. În jurul lui se înalță câteva piscuri stâncoase care conform hărţii depăşesc 2600m.

Practic parcurgem pe la mijlocul ei, o mare căldare glaciară. Apoi avem de urcat cam dintr-o dată o mare diferenţă de nivel. Ca şi ieri apreciem cât de bine sunt duse potecile astfel încât urcarea sa nu pară o corvoadă.


Sus este o șa în care se află un stâlp cu săgeţi indicatoare. Urcăm surprinzător de repede şi citim. Cu o oarecare dezamăgire vedem că traseul nostru nu trece pe la cabana ci coboară brusc spre vale.

Rifugio Pian di Cengia încă nu se vede dar bănuim pe unde ar putea fi. Identificăm şi posibilitatea de coborâre aşa că decidem să facem un detur de 20 de minute. Mergem pe creastă, ocolim câteva stânci, trecem pe niște punţi de lemn şi gata, ajungem la cabană.


Spre deosebire de celelalte cabane întâlnite până acum, aceasta este mică şi cochetă. Are o terasă drăguţă în faţă, are nelipsitele hărţi, are un panou care explică tot ce vezi. Ce nu are? Curent electric.

Cabana este un punct de plecare către două vârfuri de 2600 de metri aflate cam la o oră de mers precum şi către alte vârfuri şi cabane. Puţin mai sus de ea este o creastă interesantă unde cei de la cabana au amenajat un stâlp împodobit cu steaguri tibetane.


Cât timp Dan şi Ramona stau şi savurează nişte batoane de ciocolată, mă duc pe această creastă să văd ce e dincolo de ea. În primul rând sunt nişte nori negri. În al doilea rând, iarăşi văi şi creste de o frumuseţe nepământeană. În apropiere tronează vârful Croda dei Troni(3094m).


Revin la cabană şi plecăm deocamdată pe traseul marcat care duce către acest vârf. Peste câteva sute de metri poposim într-o şa în care potecile se despart. Una coboară în valea din stânga, înainte se merge pe vârf. Noi coborâm prin dreapta pe o potecă nemarcată şi cam instabilă până la drumul nostru ce ne duce la cabana Lavaredo.

Peisaj dolomitic

O vreme suntem însoţiti de un mic pârâu, apoi drumurile noastre se despart. Mergem o perioadă mai pe sus după care ne aşteaptă o nouă coborâre, şi asta relativ abruptă. Avem în faţă un lac lângă ele este amenajat un loc de popas cu băncuțe şi măsuţă. De la Rifugio Locatelli am mers mai mult singuri, numărul turiştilor de pe traseu fiind foarte redus.




Trecem şi de lac, mai coborâm o bucată. Apar din loc în loc nişte flori interesante de culoare roşie. De asemenea mai găsim o plantă ce seamănă cu rhododendronul însă floarea ei e un pic diferită faţă de ceea ce găsim în România.


Soarele începe să se ascundă după creşte, norii încep şi ei să le învăluie. Pe noi ne aşteaptă urcarea finală către rifugio Lavaredo. Nu e chiar ceea ce îţi doreşti la finalul unei zile lungi însă nu ai ce face.

Urcăm pe serpentinele bine meşteşugite şi ajungem fără să simtitm aproape de cabană. Găsim un tău în care se oglindesc Tre Cime, văzute de data asta din spate.

 
Aici facem o scurtă şedinţă tehnică şi hotărâm să urcăm iarăşi în şaua în care am fost de dimineaţă să mai admirăm, pentru ultima oară, Tre Cime di Lavaredo. Acum avem avatajul de a fi singuri şi de putea petrece în voie câteva minute cu cele Trei Vârfuri. Nici de data asta nu mai mergem pe potecă, ci tot direct. De jos vine o maşină care face aprovizionarea la Rifugio Locatelli.


În câteva minute suntem iarăşi în şa. Peste tot e linişte spre deosebire de toată atmosfera gălăgioasă de dimineaţă. A fost un moment în care ne-am încărcat cu energie şi bucurie.


Către aleea largă folosită de majoritatea vizitatorilor, mergem pe o potecă nemarcată ce ocoleşte cabana Lavaredo scurtând astfel drumul. În faţa noastră soarele luminează extraordinar o creastă ascuţită şi zimţată. Cred că asta e unul din motivele pentru care Dolomiţii sunt consideraţi Sit UNESCO.


Până la Rifugio Auronzo, de acum e doar o plimbare de seară. Chiar şi în jurul cabanei e pustiu, aproape toate maşinile pe care le vasusem de dimineaţă plecaseră. Doar undeva mai jos erau nişte oameni cu rulote. Şi lunga serie de UAUUU-uri nu se termină aici. Lângă Lacul Misurina avem o imagine de final de zi care nu mai are nevoie de vreun comentariu.

Ca şi încheiere o să sintetizez ziua aceasta într-un singuri cuvânt: minunat. M-am simţit norocos să pot face drumeţia asta pe lângă Tre Cime şi Monte Paterno.

Detalii tehnice:

Traseu cu maşina:
Borca di Cadore - Cortina - Passo Tre Croci - Lago di Misurina - Rifugio Auronzo
Durata: 45 minute
Costuri: 24 de euro / maşină pentru acces pe şoseaua de altitudine şi parcare lângă Auronzo

Traseu cu piciorul:
Rifugio Auronzo - Rifugio Lavaredo - Rifugio Antonio Locatelli - circuit în jurul Rifugio Locatelli - Rifugio Pian di Cengia - Rifugio Lavaredo - Rifugio Auronzo
Durata: 10 ore

Toate fotografiile Adaugă un comentariu Înapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole

Comentarii: 3

  • Daniel

    03 dec 2014 04:19:06

    Foarte faina excursia voastra ! Ma bucur pentru voi ! Si multumesc ca ne-ai impartasit privelistile.

  • maria obarse

    04 dec 2014 14:06:22

    Excelente peisaje,ramai cu rasuflarea taiata. Va iubim, va invidiem cocomitent pentru reusita si va multumim ca nu ne-ati uitat si ne-ati facut o seara minunata. Marite, pe plasma,pozele sunt dementiale.Le-am revazut de mai multe ori....

  • Eduard Munteanu

    13 ian 2015 04:15:28

    Superbe imagini si util relatarea! Sper s ajung și eu n zona Tre Cime - Monte Paterno!

Adăugati un comentariu

Citește și alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2024