Dolomiți, episodul 8: la extreme, între Marmolada și Bolzano
Data publicării: 08 ian 2015
Click aici pentru a vedea galeria completă de fotografii
A venit şi ziua în care ar fi trebuit să facem cunoştinţă mai îndeaproape cu regina Dolomiţilor, Marmolada. Programul era uşor încărcat fiindcă trebuia să găsim şi un loc de unde să ne aprovizionăm. Aşa că până la urmă am schiţat următorul plan: dimineaţa urcăm cu telecabina pe Marmolada, mai ales că prognoza nu arată grozav. Apoi, mergem pe şoseaua SS48, Altă Via Dolomiti, până la Bolzano pentru aprovizionare. Seara revenim în zonă înaltă a Dolomiţilor la Caviola, unde găsisem cazare pentru următoarele două nopţi.
Zis şi făcut. De dimineaţa ne luăm rămas bun de la doamna Iris şi părăsim mică şi cocheta staţiune Arabba. Mergem cu maşină către Malga Ciapela de unde intenţionam să urcăm cu prima telecabină.
Drumul a fost scurt dar frumos, cu urcare şi coborâre pe o vale, cu canioane şi tuneluri. La staţia de bază e un vânt rece. Pentru a urca pe Marmolada avem la dispozitite trei telecabine moderne în care încap 70 de persoane. Urcarea şi coborârea costă 24 de euro de persoană.
Mai multe detalii aici:
http://www.funiviemarmolada.com
Staţia de bază a telecabinei, aflată în staţiunea Malga Ciapela
Telecabina
La ora 9 am urcat deja în prima telecabină. Este una modernă care stă pe două cabluri. Prima urcare e absolut impresionantă, merge de la 1450m până la o staţie intermediară aflată pe buza unei prăpăstii. Staţia se numerste Antermoja şi se afla la la 2350m. Senzaţiile au fost...interesante. În partea superioară vântul bătea cu putere din lateral balansând telecabina destul de tare. Ultimii metri i-am făcut pilotaţi, cu viteză mică.
La această staţie nu e nimic amenajat singurul lucru pe care îl poţi face este să schimbi telecabina. Ceea ce am făcut şi noi. Următoarea cabină ne poartă pe o vale stâncoasă şi prăpăstioasă până la Serauta, la 2950m. Pe acest sector nu am mai avut probleme cu vântul. Staţia de la Serauta e amenajată, sunt mai multe lucruri ce le poţi face aici sau în împrejurimi. Ce e de remarcat e faptul că până în acest punct instalaţia de telecabină nu a avut nici măcar un stâlp.
De la stânga la dreapta: Sassopiato, Sassolungo şi Sella
De aici în sus e iarnă. Gheţarul Marmolada şi-a intrat în drepturi. Telecabina a treia, identică cu precedentele, merge încet. E ceaţă şi e viscol. Coborâm la staţia Punta Rocca, 3265m. Deasupra staţiei de telecabină se află o terasă panoramică de unde putem admira împrejurimile.
La prima vedere nu vedem decât viscol şi simțim doar zăpada ce ne bate în faţă. Mai descoperim nişte panouri explicative foarte frumoase cu ceea ce ar fi trebuit să vedem. Vizita se desfăşoară în felul următor: ieşim pe terasa panoramică, stăm două minute, intrăm şi iarăşi revenim pe terasă.
Creasta Marmoladaei are câteva vârfuri ce depăşesc 3000 de metri: Punta Penia (3,343 m), Punta Rocca (3,309 m), Punta Ombretta (3,230 m), Monte Serăută (3,069 m), and Pizzo Serăută (3,035 m). Punta Penia este cel mai înalt punct din Dolomiţi.
Paul Grohmann a realizat cu bine prima ascensiune pe Marmolada în 1864 urcând versantul nordic. Prima ascensiune pe fata sudică datează din 1901 şi a fost făcută de Beatrice Tomasson, Michele Bettega and Bartolo Zagonel.
Norocul pare că ne părăseşte dar eu tot mai sper. E încă dimineaţă şi sper să prindem din când în când măcar un culoar cu vizibilitate. Ne facem de lucru: mâncăm câte ceva. Apoi vizităm un mic paraclis. Pentru a a ajunge la el trebuie să mergem printr-un tunel săpat în stâncă. Pe pereţi sunt poze de la construcţia instalaţiei telecabinei. Ne impresionează o poză cu Papa Ioan Paul al II-ea care a urcat şi el la Punta Rocca acum câteva zeci de ani. În fotografie apare coborând dintr-o telecabină roşie identică cu cele din Poiana Braşov. Între timp italienii au schimbat şi instalaţia şi cabinele. Noi am rămas cu ele aşa.
Masivul Sella văzut printr-o portiţă de viscol
Vremea pare a se mai îmbuna şi începem să vedem câte ceva. Ne impresionează masivul Sella care este proaspăt nins, aşa cum aţi văzut din relatarea trecută.
Jos se afla Lacul Fedaia pe care îl vedem pentru doar câteva clipe.
Ieşim şi în afara staţiei de telecabină. Peste tot sunt avertismente gen Căzut în Cap. Probabil e o zonă unde se formează cornişe. Pentru prima dată în viaţă ne aflăm pe un gheţar. Facem câţiva paşi până la un ratrac. Deşi citisem că este şi traseu către Punta Penia(3244m), astăzi ar fi o nebunie curată să continuăm. Ne se vede nimic, nu cunoaştem terenul.
Aşa că ne retragem la telecabina şi coborâm la Serauta. În fotografia de mai sus se vede un panou cu multe butoane aflat în telecabină.
Acolo sunt posibilităţi multiple de petrecere a timpului liber. Sunt câteva magazine, un restaurant. De departe însă cel mai interesant loc este un muzeu având ca temă luptele din Primul Război Mondial ce au avut loc chiar pe Marmolada.
Sunt expuse fotografii, utilaje diverse, uniforme, încălţări. Oamenii şi-au croit prin munţi trasee de via feratta pentru a obţine poziţii strategice. Crunt şi greu trebuie să fi fost, cel puţin aşa reiese din poze.
Ramona nu se simte chiar bine şi rămâne în staţia de telecabină. Eu şi Dan ieşim să explorăm zona. Din fericire vizibilitatea este bună şi ne putem bucura mai bine de peisaj. Vântul însă e la fel de puternic. Coborâm câteva zeci de metri până într-o şa în care se găseşte un panou. El ne anunţă intrarea într-un traseu de via feratta muzeu. Este vorba de o potecă amenajată care te duce prin grotele săpate în război ce poartă numele de Via Feratta Eterna.
Memorial dedicat luptătorilor din Primul Război Mondial
Vârful Piz Boe, 3152m
E o adevărată plăcere să parcurgi măcar o parte din acest traseu. La început sunt câteva trepte săpate în stâncă ce te duc la puncte de belvedere ori grote. Poteca e din ce în ce mai îngustă.
În jos e hău mare şi urât, dacă ai probleme cu răul de înălţime e bine să eviţi să te uti. Ceea ce am făcut şi eu. Din loc în loc mai apar cabluri. Înaintam şi totul pare din ce în ce mai frumos. Ştim ce or să ne audă urcechile când o să dăm ochii cu Ramona.
Deja ne cam aşteaptă de mult timp. Mergem până într-un loc cu scoabe unde se urcă vertical. Pe traseu apar şi tipi echipaţi până în dinţi care parcurg via feratta. Cu ocazia asta văd şi eu pe viu cum se merge pe un asfel de traseu. O bună parte nu necesită echipament special, dar e bine ca siguranţa să fie pe primul loc. Senzaţia mea este că se înaintează încet şi că se pierde destul de mult timp cu mutatul carabinierelor. Asta mai ales când cuiele sunt apropiate.
Pasul Sella văzut din una din grotele sapate de soldați
Într-un final ne oprim totuşi. Hai să ne întoarcem ca şi aşa fata ne-a astepat cam mult. Bineînţeles că o găsim bosumflată şi când află şi pe unde am urcat se bosumflă şi mai tare. În cazul ăsta trebuie să venim şi altă dată şi să facem traseul şi cu ea. Şi uite aşa avem şi motiv pentru mai urca odată pe Marmolada.
Coborâm rapid cu cele două telecabine şi avem un sentiment de uşurare când se termină. De aici încolo vom merge doar cu maşina. Plecăm spre Pasul Fedaia şi ne oprim pe malul lacului omonim. Şi din acest punct sunt trasee de urcare pe munte şi instalaţii de transport pe cablu. Profit de pauză pentru a completa colecţia de ștampile din paşaport. Lacul nu e natural, aşa cum credeam, ci este de fapt un baraj. Lângă el sunt două cabane. Barajul se poate traversa până la baza gheţarului, unde se mai află nişte cabane şi telegondola.
Atmosfera s-a mai limpezit însă numai temporar. E cald, dar vântul bate tare. Drumul ne coboară printr-o vale pe la poalele Marmoladei până în şoseaua SSS48. Aceasta din urmă este una dintre şoselele legendare ale Dolomiţilor. Poartă numele de Atta Via Dolomiti şi face legătura între Cortina De Ampezzo şi Bolzano, trecând printr-o mulţime de masive muntoase.
Noi am parcus-o până la urma integral, ignorând semnalele GPS-ului care voia să ne ducă la Bolzano pe un drum mai scurt.
Dacă de dimineaţa ne aflam la 3265m altitudine, pe măsură ce înaintăm către Bolzano aceasta ajunge să scadă dramatic. Apar multe livezi de meri. În zona asta e o adevărată indistrie. Peste tot se găsesc anunţuri cu Mela şi Suco di Mela.
La un moment dat trebuie să ne oprim şi să ne schimbăm de haine. Rămăseserăm de dimineaţă cu hainele de iarnă. Acum soarele face legea şi ne obliga să trecem la îmbrăcăminte mult mai lejeră. Mai avem de coborât un deal şi suntem lângă autostrada Bolzano - Verona. Mergem încă puţin către nord şi ne oprim în Bolzano, la 262 metri altitudine. E o chestie să fi, în aceeaşi zi, două puncte cu diferenţa de nivel de peste 3000 de metri.
Prima operaţiune este aprovizionarea. Găsim cu ajutotul GPS-ului un magazin LD. Noi am crezut că aşa ne numeşte Lidl în Italia. Dar sunt două lanţuri diferite. Rezolvăm problema şi ne îndreptăm către centru, găsim loc de parcare şi plecăm la plimbare.
Unii numesc Bolzano capitala Dolomiţilor. Este într-adevăr una dintre porţile de intrare către aceştia cu gară, autogară şi aeroport. În mod oficial este capitala provinciei Tirolul de Sud.
Ca urmare a Primului Război Mondial o parte relevantă a regiunii Tirol din Austria a fost ocupată de Italia și apoi și anexată. Pentru a amesteca populația, au fost alipite Tirolului de Sud și zone din jurul orașului Trento, zone care formează Trentino, cu vorbitori de italiană. Nordul văilor din jurul orașului Bolzano au rămas preponderent germane.
După răspândirea fascismului în 1922 a avut loc o politică brutală de înlăturare a elementului german. Tuturor locurilor, chiar și celor mai neînsemnate, li s-au dat nume italiene, și chiar nume de familie au fost traduse.
Cu Tratatul lui Gruber-De Gasperi câștigătorul celui de-al Doilea Război Mondial a decis să dea Tirolul de Sud Italiei, dar în același timp s-au garantat drepturi speciale populației vorbitoare de limbă germană.
Bolzano este astăzi un oraş cochet înconjurat de munţi, un oraş liniştit şi destul de vizitat. Noi am dat o raită prin zona centrală unde se afla principalele atracţii ale oraşului.
Faptul că după o săptămână de mers pe munte am poposit într-un oraş cu maşini, cu mulţi oameni ni s-a părut tuturor obositor. Intrasem în ritmul acela liniştit al vieţii pe munte şi tot ceea ce vedeam acum ni se părea...Ce mai, fuseserăm scoşi din mediul nostru.
Oraşul e străbătut de râu de munte măricel şi destul de nervos. Se numeşte, dacă am reţinut bine, Talvera. Zona centrală e relativ restrânsă ca şi arie însă păstrează farmecul oraşelor cu arhitectură germană.
Prima dată trecem pe lângă clădirea teatrului şi ne îndreptăm agale către Piazza Duomo. Denumirea ei bineînţeles că nu e întâmplătoare. În piaţa se găseşte o catedrală pe care o vizitam scurt.
Imediat ajungem în Piaţa Principală a oraşului, Piaţa Walther. Numele ei este dedicat memoriei poetului Walther von der Vogelweide (1170 – 1230) a cărui statuie se găseşte în mijlocul pieţei. Pe laterale se găsesc o mulţime de restaurante, terase, magazine de suveniruri.
Via dei Portici - pe stradă
Ieşim din piaţă, ne pierdem aiurea pe străduţe înguste şi dăm în principala strada comercială din Bozano, Via del Portici. Această stradă pietonală are 300 de metri şi se remarcă prin numeroasele coloane şi arcade aflate în faţa magazinelor. Practic, pe fiecare parte există un fel de trotuar acoperit. Zona e aglomerată iar în unele locuri mulţimea stă să îi admire pe artiştii stradali.
Via dei Portici - pe trotuarul acoperit
Via dei Portici se termină în Piaţa Erbe. De acolo am mers tot înainte pe via Museo până la un pod ce traversa râul. Am revenit în Piaza Duomo trecînd pe lângă Muzeul Arheologic şi Biblioteca Universitară.
Înainte de a pleca am ţinut morţiş să vedem cum este pizza la ea acasă. Ne-am oprit la pizzeria Nuovo Teatro unde am fost serviţi de o doamnă din România, din Oradea de loc. S-a bucurat să mai vorbească româneşte, ne-a ajutat să alegem cele mai bine sortimente, iar la final ne-a făcut cunoştinţă şi cu patronul.
Şi cum se începea să se întunece am mers să recuperăm maşina şi să mergem la următorul loc de cazare aflat în staţiunea Caviola. Până acolo sunt cam 70 de km însă pe drumurile de munte această distanţă se parcurge cam într-o oră şi jumătate.
Am găsit un apartament frumos, cochet şi o doamnă în vârsta pe post de gazdă. Doamna nu vorbea decât italiană. Şi în rest foarte puţină germană. Ea ne-a dat o hartă ce ne-a făcut să ne schimbăm puţin planurile. Dar despre toate astea în următorul episod.
Toate fotografiile Adaugă un comentariu Înapoi
- Distribuie pe retelele sociale
Comentarii: 2
-
Maria Obarse
02 feb 2015 09:43:22
Frumos traseu,incarcat de istorie,vizitat si de Papa Ioan Paul al ii-lea. Multumim pentru explicatiile care insotesc pozele,cu amanunte foarte utile, pentru cei care vor sa va calce pe urme. Speram ca Ramona nu s-a suparat prea tare ca ati lasat-o singurica,dar macar ati creat sansa unei reveniri pe acest traseu,cu alta ocazie,pentru a trai si ea emotia.
-
Bogdan
11 feb 2015 04:47:33
Ramona s-o suparat rau atunci chiar daca era intr-o stare destul de rea. Dar o sa ii treaca data viitoare.