Dolomiți, episodul 11: Epilog
Data publicării: 29 ian 2015
Odată cu excursia din masivul Rosengarten am încheiat excursia în Dolomiţi. În continuare au urmat câteva zile mai relaxante petrecute în zona Pasului Stelvio, la Verona şi la Venezia. Până să ajung în Dolomiţi i-am ştiut doar din poze. Realitatea a fost mult mai copleşitoare şi a lăsat în urma imagini şi amintiri pe care nu le voi uita niciodată.
Cu ce am rămas după cele 9 zile petrecute în Dolomiţi? Cu multe amintiri şi mai ales cu multe premiere. La o trecere sumară în revistă topul ar suna cam aşa:
- prima urcare pe un vârf ce depăşeşte 3000 de metri
- prima urcare cu o telecabină modernă şi cu teletomberonul :)
- prima dată pe un gheţar
- prima dată când dimineaţa ne-a prins la peste 3200 de metri iar seara la 200 de metri
- prima dată pe un traseu uşor de via ferată
Cea mai concretă amintire e colecţia de stampile din vechiul paşaport expirat.
Să ne înţelegem bine: noi nu am făcut nimic extraordinar în aceste zile petrecute în Dolomiţi. Am făcut trasee pentru oameni normali. Am căutat trasee pe care să ne simțitm bine. Ceea ce am admirat la italieni a fost faptul că au croit prin munţi trasee pentru toată lumea. Vă mai aduceţi aminte de indicatorul cu cărucior?
După ce ai mers odată în Dolomiţi, te întorci acasă cu gândul că într-o zi cu siguranţă te vei întoarce. Dolomiţii te fac să priveşti munţii altfel. Atâtea verticale îngrămădite într-un spaţiu relativ mic, lacuri, creste zimţate şi înguste, norii ce învăluie crestele îţi completează cunoştinţele şi oferă noi sentimente legate de ceea ce înseamnă de fapt muntele.
De asemenea trăirile pe care le ai când parcurgi potecile Dolomiţilor sunt dintre cele mai diferite: uneori poţi simţi teamă, alteori traseul te pune să te concentrezi; uneori apare oboseala, uzura. Alteori te extaziezi la vederea unei creste, unei cabane sau unui lac. Însă de cele mai multe ori ceea ce simţi este bucuria pură.
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole