Muntele Balaban
Data publicării: 19 ian 2009
Click aici pentru a vedea galeria completă de fotografii
Hai să mergem în Balaban! Am auzit repetat acest îndemn de câteva luni. Uneori vremea frumoasă m-a îndemnat să încerc trasee mai lungi şi mai solicitante; alteori planurile mele au fost date peste cap de diverse mărunţişuri apărute. De data asta am avut noroc.
M-am trezit într-o dimineaţă de duminică sub un cer plumburiu. Frig, vreme cam incertă. E clar, azi mergem în Balaban! Lăsăm maşina în centrul satului Șimon( se poate lua ca reper Căminul Cultural), chiar lângă săgeţile de lemn ce te trimit spre schitul şi spre casa Balaban. Ne angajăm pe un drum îngheţat ce şerpuieşte uşor de-a lungul Văii Tisii. Suntem lătraţi preventiv de dulăii sătenilor, însă nici unul nu este cu adevărat agresiv. Pe măsură ce înaintăm pe pârâu apar din ce în ce mai multe gheţuri, casele se răresc. La fiece răscruce de drumuri sătenii au construit câte o troiţă din lemn, simplă şi de un farmec aparte.
Viaţa pe această vale pare simplă, arhaică. Prin curţile oamenilor oile mai ciugulesc câte un smoc de fîn, măgăruşii se odihnesc şi ei după ce luni de zile au fost cărăuşi prin munţi.
Valea Tişii e străjuită de versanţi acoperiţi de nea dar cu pantă foarte înclinată. Câtă trudă să coseşti iarbă pe un astfel de deal. La un moment dat părăsim valea şi urcăm pe serpentine largi printre brazi încărcaţi de zăpadă. Câştigăm repede înălţime. Din când în când, prin ferestre lăsate de brazi zărim valea, iar în depărtare frânturi din Piatra Craiului.
Mai sus întâlnim un marcaj cruce albastră care duce, conform săgeţii indicatoare din sat aflată lângă bisericuţă din Șimon, către Padina şi Omu. Ieşim din pădure pe Muchia Balaban. Orizonturile se deschid lăsându-ne să cuprindem cu privirea depărtările. Piatra Craiului se vede integral! Pe măsură ce avansăm Bucegii încep şi ei să ni se dezvăluie: mai întâi Fața Frumoasă, Culmea Ţigăneşti, urmate de Vf. Scara. Zărim în depărtări culmi înzăpezite ce nu pot fi decât ale Leaotei.
Drumul e mărginit acum de gărduleţe de lemn lucrate stângaci. Un vânticel aspru de iarnă începe brusc să ne biciuiască feţele şi mâinile. Zăpada e puţin mai înaltă în unele locuri, în altele viscolul a dezvelit smocuri de iarbă.
De pe un dâmb vedem schitul. Coborâm uşor şi intrăm; din păcate slujba s-a terminat. Suntem mulţumiţi că ne putem încălzi un pic. Cei ce au gândit amplasarea acestui schit în locul ăsta au fost tare inspiraţi căci tot ceea ce te înconjoară de îmbie la introspecţie, la meditaţie, la Dumnezeu. Soarele reuşeşte să străpungă norii pentru câteva minute.
Continuăm drumul spre Casa Balaban. Picioarele se înfundă mai tare în zăpadă.
Găsim şi urme proaspete de schiuri. Deci pe aici se poate face şi un pic de schi de tură.. Salutăm un bade şi pe câinele lui ce păzeşte conștiincios o turmă de oi.
Ajungem la poarta Casei Balaban. Din păcate pustiu. Mi-ar fi plăcut să arăt buletinul cuiva de acolo şi să îi spun că am venit să revendic locul. Aici pare a fi o pensiune judecând după cât de îngrijit e locul. Casa e construită din lemn pe o fundaţie de piatră de râu. Pe acoperiş există ochi vigilenţi ce observă dealurile, asemeni celor din clădirile Pieţii Mari din Sibiu. Aceşti ochi poartă în arhitectură denumirea de lucarne.
Urmăm marcajul. De jos, dintr-o râpă apare un măgăruş. După un minut vine şi o văcuţă. Amândoi sunt urmaţi de bătrânul lor stăpân. Cu toţii urcă alene, în echipă, o pantă înclinată. Văzându-i realizezi că viaţa pe munte este grea şi plină de sacrificii. Noi, cei ce urcăm aici doar pentru a ne relaxa şi pentru a ne bucura sufletul, revenim întotdeauna la locul nostru cald, plin de tot confortul. Nu ne prea gândim ce înseamnă să creşti animale, ce înseamnă să ai grijă de o gospodărie în condiţiile dificile de aici. Am rămas şi i-am privit multă vreme pe cei trei. Trei pete pe o zăpadă imaculată, ce înaintau disciplinat, pe o potecă binecunoscută, spre adăpost.
Coborâm muchia agale, cam îngheţaţi, printre hodăi ( aşa numesc localnicii adăposturile temporare destinate fînului sau animalelor ). Pe cer încep să apară zdrenţe de cer senin, insuficiente însă. Craiul deja e ascuns undeva în nori.
Ajungem în faţa unui gigantic stâlp de înaltă tensiune. De aici poteca ne duce în jos, pe un mal destul de abrupt, spre sat. Pe sub zăpadă e gheaţă compactă şi dură, beţele nostre nu reuşesc să o străpungă. Scăpăm însă fără căzături şi ajungem cu bine lângă micuţa şi cocheta biserică din Șimon( cea pe care sătenii o numesc Biserica de Vale). Merită să vă opriţi şi aici, acest lăcaş are un farmecul său.
Circuitul ne-a luat cu totul cam 4 ore. Am mers în ritm destul de lent bucurându-ne la fiecare pas de tot ceea ce ne-a fost dat să vedem.
M-am trezit într-o dimineaţă de duminică sub un cer plumburiu. Frig, vreme cam incertă. E clar, azi mergem în Balaban! Lăsăm maşina în centrul satului Șimon( se poate lua ca reper Căminul Cultural), chiar lângă săgeţile de lemn ce te trimit spre schitul şi spre casa Balaban. Ne angajăm pe un drum îngheţat ce şerpuieşte uşor de-a lungul Văii Tisii. Suntem lătraţi preventiv de dulăii sătenilor, însă nici unul nu este cu adevărat agresiv. Pe măsură ce înaintăm pe pârâu apar din ce în ce mai multe gheţuri, casele se răresc. La fiece răscruce de drumuri sătenii au construit câte o troiţă din lemn, simplă şi de un farmec aparte.
Viaţa pe această vale pare simplă, arhaică. Prin curţile oamenilor oile mai ciugulesc câte un smoc de fîn, măgăruşii se odihnesc şi ei după ce luni de zile au fost cărăuşi prin munţi.
Valea Tişii e străjuită de versanţi acoperiţi de nea dar cu pantă foarte înclinată. Câtă trudă să coseşti iarbă pe un astfel de deal. La un moment dat părăsim valea şi urcăm pe serpentine largi printre brazi încărcaţi de zăpadă. Câştigăm repede înălţime. Din când în când, prin ferestre lăsate de brazi zărim valea, iar în depărtare frânturi din Piatra Craiului.
Mai sus întâlnim un marcaj cruce albastră care duce, conform săgeţii indicatoare din sat aflată lângă bisericuţă din Șimon, către Padina şi Omu. Ieşim din pădure pe Muchia Balaban. Orizonturile se deschid lăsându-ne să cuprindem cu privirea depărtările. Piatra Craiului se vede integral! Pe măsură ce avansăm Bucegii încep şi ei să ni se dezvăluie: mai întâi Fața Frumoasă, Culmea Ţigăneşti, urmate de Vf. Scara. Zărim în depărtări culmi înzăpezite ce nu pot fi decât ale Leaotei.
Drumul e mărginit acum de gărduleţe de lemn lucrate stângaci. Un vânticel aspru de iarnă începe brusc să ne biciuiască feţele şi mâinile. Zăpada e puţin mai înaltă în unele locuri, în altele viscolul a dezvelit smocuri de iarbă.
De pe un dâmb vedem schitul. Coborâm uşor şi intrăm; din păcate slujba s-a terminat. Suntem mulţumiţi că ne putem încălzi un pic. Cei ce au gândit amplasarea acestui schit în locul ăsta au fost tare inspiraţi căci tot ceea ce te înconjoară de îmbie la introspecţie, la meditaţie, la Dumnezeu. Soarele reuşeşte să străpungă norii pentru câteva minute.
Continuăm drumul spre Casa Balaban. Picioarele se înfundă mai tare în zăpadă.
Găsim şi urme proaspete de schiuri. Deci pe aici se poate face şi un pic de schi de tură.. Salutăm un bade şi pe câinele lui ce păzeşte conștiincios o turmă de oi.
Ajungem la poarta Casei Balaban. Din păcate pustiu. Mi-ar fi plăcut să arăt buletinul cuiva de acolo şi să îi spun că am venit să revendic locul. Aici pare a fi o pensiune judecând după cât de îngrijit e locul. Casa e construită din lemn pe o fundaţie de piatră de râu. Pe acoperiş există ochi vigilenţi ce observă dealurile, asemeni celor din clădirile Pieţii Mari din Sibiu. Aceşti ochi poartă în arhitectură denumirea de lucarne.
Urmăm marcajul. De jos, dintr-o râpă apare un măgăruş. După un minut vine şi o văcuţă. Amândoi sunt urmaţi de bătrânul lor stăpân. Cu toţii urcă alene, în echipă, o pantă înclinată. Văzându-i realizezi că viaţa pe munte este grea şi plină de sacrificii. Noi, cei ce urcăm aici doar pentru a ne relaxa şi pentru a ne bucura sufletul, revenim întotdeauna la locul nostru cald, plin de tot confortul. Nu ne prea gândim ce înseamnă să creşti animale, ce înseamnă să ai grijă de o gospodărie în condiţiile dificile de aici. Am rămas şi i-am privit multă vreme pe cei trei. Trei pete pe o zăpadă imaculată, ce înaintau disciplinat, pe o potecă binecunoscută, spre adăpost.
Coborâm muchia agale, cam îngheţaţi, printre hodăi ( aşa numesc localnicii adăposturile temporare destinate fînului sau animalelor ). Pe cer încep să apară zdrenţe de cer senin, insuficiente însă. Craiul deja e ascuns undeva în nori.
Ajungem în faţa unui gigantic stâlp de înaltă tensiune. De aici poteca ne duce în jos, pe un mal destul de abrupt, spre sat. Pe sub zăpadă e gheaţă compactă şi dură, beţele nostre nu reuşesc să o străpungă. Scăpăm însă fără căzături şi ajungem cu bine lângă micuţa şi cocheta biserică din Șimon( cea pe care sătenii o numesc Biserica de Vale). Merită să vă opriţi şi aici, acest lăcaş are un farmecul său.
Circuitul ne-a luat cu totul cam 4 ore. Am mers în ritm destul de lent bucurându-ne la fiecare pas de tot ceea ce ne-a fost dat să vedem.
Toate fotografiile Adaugă un comentariu Înapoi
- Distribuie pe retelele sociale
Comentarii: 2
-
Geta Popa
28 sep 2023 15:48:04
Frumoasă descriere. De unde vine numele "Casa Balaban"?
-
Bogdan
11 oct 2023 06:51:57
Din cîte știu eu numele casei se trage tot de la numele muntelui. Pe proprietar îl cheamă altfel.