Munții Maramureș: Virful Toroiaga
Data publicării: 24 mai 2016
Explorarea munţilor din nordul ţării a ajuns la o nouă fază. Citisem mai demult prin revista Munţii Carpaţi despre un traseu fain în Munţii Maramureşului care culmina cu atingerea vârfului Toroiaga. Am găsit pe Internet un track GPS aşa că ne-am făcut o idee mai bună despre posibilităţile de abordare.
Mergem cu maşina de la Borşa la Baia Borşa, de la statuia cu Sf. Varvara, ocrotitoarea minerilor, mergem în sus printre blocurile minereşti până în capătul localităţii unde lăsăm maşina. Apoi coborâm câteva sute de meri şi intrăm pe strada Filonului. Nu există marcaj însă drumul e foarte bine conturat.
Treptat zgomotul oraşului începe să se stingă iar noi urcăm prin fîneţe şi printre case ce apar din ce în ce mai rar. Priveliştea se deschide mai ales către Munţii Rodnei. Suntem impresionaţi de invazia de verde crud.
De la o anumită altitudine casele dispar. Intrăm puţin prin pădure dar în general urcăm prin poieni. Dăm la în moment dat de o clădire care probabil a aparţinut exploatării miniere şi care a fost vandalizaăa. Hoţii au furat cărămizile şi cred că dacă se mai apucă cineva de astfel de practici clădirea are mari şanse de a se prăbuşi.
Puţin mai sus apar câţiva stropi de ploaie. Ne adăpostim sub nişte brazi şi aşteptam vreo 10 minute să treacă răpăiala. Apoi vremea începe să fie adevărat frumoasă.
Ne reluăm urcarea. Plaiul pe care mergem începe să se îngusteze. Dăm de o zonă unde pasc multe vaci, aparent singure. Le salutăm respectuos, trecem de ele, când suntem atacaţi din senin de un câine pe care nu îl observasem. Din fericire am reuşit să ţinem situaţia sub control şi să îl potolim.
Peste câteva sute de metri este necesar să părăsim drumul bine conturat şi bătut de până acum. Acesta pare a coborî pe partea cealaltă a versantului. Noi urmăm creasta matematică pe o potecă firavă ce abia se vede. Din ce se observă va trebui să ajungem pe o muchie ascuţită.
Prima ţintă intermediară este Vf. Murgu(1880m). Urcăm mereu, suntem tot mai obosiţi. Aşa cum spuneam creasta începe să se strâmteze din ce în ce mai mult. Apar şi petecele de zăpadă. Pe valea din dreapta ne atrag atenţia versanţi întregi cu vegetaţie uscată. Tot în vale se văd urmele fostei exploatări miniere: halde de steril, clădiri abandonate. Oare au vreo legătură una cu alta?
După ceva efort care cel puţin pe mine m-a cam stors de vlagă atingem şi Vf. Murgu. De aici perspectiva se schimbă şi vedem ce ne aşteaptă: adică o porţiune superbă, cu creste ascuţite care se va opri tocmai pe Vf. Toroiaga. Înainte de asaltul final facem o pauză mai consistentă. Avem de ocolit apoi câteva limbi de zăpadă. Surpriza plăcută e că începem să găsim pâlcuri de brânduşe.
Înaintam cu atenţie şi ajungem pe un vârf intermediar, al cărui nume nu îl cunosc. Ceea ce este interesant e faptul că din acest vârf pleacă trei muchii stâncoase şi înguste: una este cea pe care am urcat dominată de Vf. Murgu. A doua este cea cu Vf. Toroiaga. A treia e orientată spre Şaua Lucaciasa.
Ţelul nostru este să ajungem pe Toroiaga care, cu cei 1930m altitudine, este cel mai impunător vârf din zona în care ne aflăm. Mai avem de mers cam 15 minute. Avem vedere şi spre nord, spre Ucraina. Remarcăm ca şi pe partea cealaltă a versantului e plin de urme ale exploatărilor miniere. Pe vale există şi câteva lacuri cu nişte ape colorate într-un mod ireal.
Ajunşi pe vârf ne felicităm pentru această reuşită. Remarcăm faptul că asta e primul vârf adevărat( aşa zice Leo ) pe care l-am urcat în ultimele zile. Şi spun asta pentru că pe vârf se afla o plăcuţă pe care scrie numele şi altitudinea.
Priveliştea e frumoasă tare, mai ales înspre Munţii Rodnei.
Încercam să identificăm şi vârfurile mai îndepărtate. Dar pentru asta ne folosim de harta pe hârtie. Mai întâi localizăm Valea Vaserului. Apoi Vf. Pietrosul Bardăului. Mai departe identificăm Vf. Farcău( 1957m, cel mai înalt din Munţii Maramureşului ) şi Mihăilecu. Ştiu că între ele se afla Lacul Viderelu, care bineînţeles că nu are cum să se vadă. Iar şi mai depate e un vârf cu ceva zăpadă care bănuiesc a fi Pop Ivan( 1937m), aflat pe teritoriul Ucrainei.
Între Baia Borşa şi Valea Vaseului se vede un drum cu multe serpentine. Probabil a deservit minele şi lacurile din aval.
Stăm o vreme pe vârf profitând de vremea bună şi de faptul că nu bate vântul mai deloc. Avem multe admirat şi în plus stăm bine şi cu timpul.
Plecăm apoi spre Şaua Lucăciasa. O vreme încă respirăm aer de mare altitudine şi ne bucurăm de creastă. Apoi urmează o coborâre cam abruptă. Poteca e destul de firavă însă din cauza îngustimii muchiei nu ai unde te rătăci. Mai jos văd ceva ce pare a fi un semn cu marcaj. Mă frec la ochi şi mă uit mai bine. Aşa e.
Ajungem aproape de el şi vedem un marcaj nou-nouţ banda roşie. Continuăm pe creasta matematică încurajaţi de o poteca firavă. Nu durează mult şi intrăm într-o zonă cu vegetaţie uscată: brazi şi jnepeni şi ienuperi. Cumva o depăşim dar nu scăpăm. Acum jnepenii şi ienuperii sunt verzi şi mai ales mari. Poteca se pierde în câteva rânduri. Coborâm la inspiraţie prin tufe mari de ienupăr. Şi după ceva eforturi găsim o potecă largă şi faină cu urme vechi de marcaj. E clar că pe undeva am rătăcit poteca oficială.
Puţin mai jos exista o șa cu trei stâlpi: doi de beton şi unul de lemn. Cel de lemn are marcaj, unul dintre cei de beton e culcat la pământ. Continuăm spre Şaua Lucaciasa urcând un vârfuleţ. Leo încearcă în zadar să fotografieze o şopârlă. Reptila se mişcă repede şi dispare în iarbă cât ai clipi.
Ajungem şi la Refugiul din Şaua Lucăciasa. Aici e mare intersecţie de trasee şi suntem uimiți să găsim marcaje noi şi hartă şi săgeţi indicatoare. Din precedentele mele călătorii în Munţii Maramureşului ştiam că marcajele sunt cel puţin rare dacă nu inexistente.
Mai întâi studiem săgeţile indicatoare: banda roşie duce către Şaua Galiu și către Vf. Toroiaga. Mai întâlnim un triunghi roşu care spre sud duce bineînţeles în Baia Borşa. Înspre nord te duce în Haitul Macîrlău( ce-o fi asta?) Căutăm pe panoul cu harta denumirea asta, dar nu e trecută. Se pare că Macîrlău, cum aveam să aflăm ulterior, e numele unui lac de acumulare aflat aproape de Valea Vaserului. Căutăm şi Şaua Galiu, nici pe asta nu o găsim. Bine ar fi ca denumirile de pe săgeţile indicatoare să fie corelate şi cu hărţile de pe panouri.
Dar până la urma scoatem harta de pe hârtie şi ne lămurim: banda roşie va ajunge în final în Pasul Prislop.
După aceea mergem să inspectăm refugiul. Acesta este construit din lemn, e mare, primitor. E construit pe două nivele. Jos este o masă lungă cu băncuțe iar sus e locul destinat pentru dormit. Totul pare a fi în regulă şi la nevoie e bine de ştiut că vă puteţi baza pe acest adăpost.
Pornim către Baia Borşa pe un drum forestier marcat, aşa cum spuneam, cu triunghi roşu. Ne îndreptăm spre o zonă unde s-a desfăşurat în trecut o activitate minieră intensă. Astăzi au rămas doar ruine, halde imense de steril, galerii de mină din care ies ape roşii şi, mai presus de toate, o linişte sinistră. Dar despre ceea ce am găsit aici voi scrie un articol separat.
De la exploatarea minieră drumul se prezintă în condiţii mult mai bune. Practic până aici se poate urca, bineînţeles, cu atenţie, cu orice fel de maşină.
Fostul drum al minerilor e încântător, se menţine multă vreme la altitudine pe margine de prăpastie. Se vede că s-a lucrat din greu la amenajarea lui.
La un moment dat o săgeată ne îndrumă către vale. Părăsim drumul şi mergem pe o potecă plină de pietre instabile. La fiecare pas trebuie să fi atent la echilibru. Se coboară o diferenţă de nivel destul de mare până în fundul văii unde regăsim un peisaj devenit din păcate familiar: clădiri abandonate şi devastate, galerii de mine din care ies ape alte ape roşii, halde de steril, utilaje abandonate.
Pe firul văii este un drum care trece pe lângă o carieră de piatră. Râul de pe vale, roşu şi el fireşte, devine din ce în ce mai mare. Mergem tot pe lângă el până ajungem în capătul localităţii Baia Borşa de unde ne recuperăm maşina.
Am avut iarăşi parte de o excursie interesantă, destul de solicitantă însă desfăşurată în cea mai mare parte pe vreme bună. Toroiaga este unul dintre vârfurile emblematice ale zonei şi trebuie urcat neapărat atunci când vă aflaţi în Munţii Maramureşului.
Traseu:
Baia Borşa - Vf Muurgu - Vf. Toroiaga(nemarcat) - Şaua Lucăciasa( banda roşie ) - Exploatarea Minieră - Baia Borşa( triunghi roşu )
Durata: 8 ore
Distanţa: aproape 21km
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole
Comentarii: 2
-
D Gabi
28 mar 2021 20:13:18
Salut, Ai o mentiune despre un posibil viitor articol: "Ne indreptam spre o zona unde s-a desfasurat in trecut o activitate miniera intensa. Astazi au ramas doar ruine, halde imense de steril, galerii de mina din care ies ape rosii si, mai presus de toate, o liniste sinistra. Dar despre ceea ce am gasit aici voi scrie un articol separat." L-ai mai scris sau ai renuntat? Chiar ma intereseaza istoria miniera a zonei si in ce situatie a ajuns.
-
Bogdan
02 apr 2021 06:24:26
Salut, nu am mai scris despre asta. Din păcate nu am aflat informații de primă mînă despre acel loc.