Macedonia, episodul 2: Canionul Matka, Muntii Bistra, Manastirea Jovan Bigorski
Data publicării: 07 aug 2017
Urmatoarul obiectiv pe lista noastră a fost Canionul Matka. E un pic impropriu spus canion. În fapt este vorba de nişte chei la finalul cărora a fost construit un baraj. A rezultat astfel un lac mare care acum este exploatat şi din punct de vedere turistic.
Canionul Matka este aproape de Skopje, cam la 20 de km. Drumul este bine semnalizat, o porţiune se face parcurgând Autostrada Maica Tereza. Urmăm indicatoarele şi lăsam maşina într-o mică parcare.
De acolo mergem pe jos pe o potecă spata în stâncă. Ajungem şi în zona barajului.
Înaintam câteva minute, trecem şi prin câteva tunele şi în final ajungem lângă Manstirea Sf. Andrei. Aici este locul de unde poţi lua barca pentru o plimbare pe lac. Costă 400 de dinari macedoneni de persoană. De asemenea, se pot închiria şi caiace.
De asemenea canionul se poate parcurge şi pe jos pe o potecă săpată în stâncă şi dotată în multe locuri cu balustradă.
Urcăm pe mica bărcuţă şi ne lăsăm pe mâinile căpitanului. În câteva minute dispar mai toate semnele de civilizaţie şi suntem doar noi, lacul şi pereţii cei stâncoşi. Urmăresc mereu poteca de pe mal şi văd că în câteva locuri blocurile de stâncă s-au prăbuşit distrugând balustradele. Pe drum mai întâlnim şi nişte locuinţe lacustre.
Barca acostează la un ponton. Coborâm şi începem să urcăm multe trepte. Ne oprim în faţa unei peşteri. Căpitanul dispare pentru câteva momente pentru a a apinde luminile. Intrăm în peştera cu grijă fiindcă am fost avertizaţi că terenul este alunecos.
Locul este drăguţ însă lipsit de elemente spectaculoase. Sunt doar câteva stalactite, avene şi un lac subteran.
Revenim la barcă şi suntem transportaţi înapoi la debarcader. În apropiere se găseşte şi un restaurant, asta în caz că vi se face foame.
În continuare plecăm cu maşina spre Parcul Naţional Mavrovo. Drumul pe autostrada este destul de frustrant fiindcă este nevoie să ne oprim destul de des pentru a plăti taxa. Intrăm în oraşul Gostivar cu scopul de a mânca oareşce. Este foarte cald, mergem prin centru. Găsim tot felul de magazine, o moscheie şi..cu greu un restaurant. Am încercat ceva tradiţional albanez şi nu am fost deloc dezamăgiţi.
Oraşul Gostivar este locuit în principal de musulmani. Poţi observa asta doar uitându-te la ceilalţi oameni. Nimeni nu umblă pe stradă în pantaloni scurţi. Relaţia turiştilor cu musulmanii ajunge la apogeu când vrei să cumperi ceva.
Aşadar ajungem la un aprozar de unde vrem să cumpărăm un pepene. Treaba decurge aşa: ia omul pepenele, îl cântăreşte.
Preţul afişat la grămada de pepeni era unul.
Preţul afişat de cântarul electronic, era altul.
Iar preţul cerut de comerciant era cu totul şi cu totul altul.
De la Gostivar ne continuăm drumul pe o şosea aglomerată plină de curbe. Aceasta ne duce într-un final pe malul lacului Mavrovo. Găsim şi un centru de informare al Parcului Naţional Mavrovo, unde mă interesez de câteva trasee ce le-am putea face. De asemenea primesc informaţii legate de ascensiunea pe Vf. Korab, aflat pe graniţa dintre Macedonia şi Albania. Din păcate dorinţa asta a mea cred că va mai avea mulţi ani de aşteptat până să devină realitate.
Vremea este cam închisă, plouă în reprize. Noi ţinem în continuare conturul lacului. Trecem peste baraj şi ne oprim în fata ruinelor bisericii Sf. Nicolae, biserică ce a fost sacrificată şi inundată odată cu construcţia barajului. Acum nu mai e mare lucru de văzut. Apele lacului sunt scăzute aşa că pot ajunge lângă ea. Sunt întâmpinat de o grămadă de câini vagabonzi care însă se dovedesc prietenoşi. În localitatea Mavrovo iarna se schiază, există pensiuni, hoteluri şi câteva părţii de schi.
Ne cazăm într-un sătuc pe malul lacului, numit Leunovo. Proprietarul are o bună colcetie de hărţi şi pliante cu tot ceea ce e de văzut în Macedonia.
Ziua următoare este o zi de mers pe munte. Am ales un traseu din Parcul Naţional Mavrovo. Scopul este să facem un circuit în Munţii Bistra în care să atingem Vf. Medenica, cel mai înalt din zonă.
Ne deplasăm cu maşina vreo 50 de km, urcăm un drum abrupt care ne scoatein golul alpin pe la 1800 de metri. Apoi începem să coborâm până în satul Galichnik. Lăsăm maşina chiar la intrare în sat, lângă o fântână şi lângă un panou cu harta zonei. Deasupra satului este o zonă accidentată, stâncoasă, pitorească.
Ţinem indicatoarele şi începem să urcăm pe o potecă ce ocoleşte satul în partea sa superioară. Peisajul este superb, în depărtare se văd nişte vârfuri serioase, creşte şi un lac mare, Lacul Debar.
Marcajul pe care îl urmăm este format din două dungi orizontale, una albă şi una roşie. Traseul este realizat destul de fain, foarte puţin invaziv cu mediul înconjurător. Pe măsură ce urcăm bucuria creşte: pentru că întâlnim frăguţe în cantităţi mari. Iar Mariei îi plac.
Urcăm serpentine multe dar blânde până ajungem în zona de creastă. Peisajul se deschide foarte mult şi putem vedea o foarte mare parte din munţii de graniţa dintre Macedonia şi Albania.
Pe acolo există şi traseu turistic, din câte am înţeles este unul consistent care ia, de la un capăt la celălalt, cam 8 zile.
Odată ajunşi în zona stâncoasă încep surprizele. Partea opusă este mai blândă iar în spatele stâncilor ce se vedeau falnice din Galichnik se găseşte un peisaj asemănătaor cu crovurile de la noi. Un platou drept, mai mare ca un teren de fotbal este străjuit de culmi stâncoase. În plus este şi un drum larg şi destul de bun.
Îl străbatem însă undeva pierdem marcajul. După ce ne dumirim că am ratat culmea pe care se face urcarea, găsim o altă care merge aproape în paralel.
Terenul e mai accidentat la început însă odată ajunşi pe creasta matematică nu mai sunt probleme. Avem peisaje din ce în ce mai deschise însă trăim şi sub o oarecare ameninţare de ploaie.
Revenim în marcaj într-o şa şi suntem atenţi ca de data asta să nu îl mai pierdem. Şi nici nu prea mai avem cum fiindcă tot ceea ce urmează se face pe creasta matematică. Dăm şi de locuri pietroase. Tot verific GPS-ul să vedem dacă atingem vârful. Însă acesta nu găsea acolo unde credeam eu privind de jos. Mai avem de mers cam încă 10 minute şi poposim pe Vf. Medenica.
Vârful este marcat extrem de modest. Jos, pe o piatră este scris numele lui şi altitudinea, 2163m.
Poza de virf
Facem câteva poze, ne tot minunăm de Lacul Mavrovo şi de lungă creasta dominată de vârful Korab. Începe să plouă dar din fericire se opreşte repede. Avem de coborât o diferenţă destul de mare de nivel pe teren accidentat. Mergem pe buza prăpastiei, urmând marcajul ce duce spre Mavrovo.
Însă la momentul oportun părăsim marcajul şi coborâm direct în drumul din crov. De acolo se merge bine, lejer fără alte complicaţii. Aşa credeam noi. Întâlnim un pic mai jos o turmă de oi. Câinii îşi fac datoria fără să fie agresivi. Intrăm în vorbă cu ciobanul. Ne înţelegem în limba germană! Asta da surpriză, trei români, vorbind cu un cioban macedonean într-o germană chinuită! Însă reuşim să ne înţelegem.
Drumul şerpuieşte tot pe curba de nivel fără să dea vreun semn că va coborî spre drumul de asfalt. Reîntâlnim marcajul care ţine în continuare drumul. La un moment dat trebuie să luăm decizia de a coborî direct la drumul asfaltat pentru a evita un lung şi nedorit ocol.
Găsim o muchie drăguţă, coborâm mereu ghidându-ne după un stâlp de curent. Chiar la final trebuie să descățărăm o săritoare de câţiva metri totul decurge cu bine şi ajungem la şosea. De aici mai avem de mers 5km până în satul Galichnik de unde ne recuperăm maşina. Este deja ora 17.
Ne hidratam bine şi plecăm spre Ohrid, unde aveam rezervare pentru următoarea noapte de cazare. Deşi din Galichnik se vede bine Lacul Debar şi şoseaua de lângă el, nu există un drum direct şi sigur. Par a fi nişte legături pe drumuri forestiere însă nu pot risca. În linie dreaptă, conform GPS-ului şoseaua naţională este la 4-5 km.
Cu toate astea trebuie să facem un ocol imens de aproape 50 de km. Trebuie să revenim la Mavrovo, să trecem iarăşi barajul şi să parcurgem un drum îngust şi plin de curbe care curge printre pereţi stâncoşi.
Aproape de localitatea Rostusa facem o oprire la unul dintre cele mai faimoase monumente din Macedonia: Mănăstirea Jovan Bigorski. Şi ca să ne lămurim de la început: Jovan Bigorski înseamnă Ioan Botezătorul.
Mănăstirea este construită la altitudine, la câţiva km de drumul naţional. Se urcă tare pe serpentine strânse şi abrupte.
Intrarea costă 400 de dinari însă face toţi banii. De la început suntem întâmpinaţi cu apă proaspătă şi rece. Clădirile arăta într-un mare fel, sunt extrem de îngrijite. Câţiva călugări curăţau cu nişte cuţite ierburile apărute între pietre.
Biserica principală este mică şi modestă la exterior. Asta doar aparent. Există şi picturi exterioare, foarte frumoase şi expresive. În interior mănăstirea este decorată impresionant, cu lemn, piatră, ouă de struţ, candelabre. Aici se păstrează câteva părticele din moaştele Sf. Ioan Botezătorul.
Suntem abordaţi de un părinte care ne întreabă de unde suntem. Când află de unde suntem, ne adresează câteva cuvinte în româneşte. Ne spune că l-a mănăstire este vizitat periodic de un domn din România care l-a învăţat câteva cuvinte în limba romană.
Apoi ne întreabă cum ne cheamă. Este foarte surprins că Maria şi eu avem doar un singur prenume. Spune că până acum toţi romanii pe care i-a întâlnit aveau două. Cel puţin.
Suntem invitaţi la o cana cu ceai. La Mănăstirea Jovan Bigorski există o sală specială pentru servirea ceaiului, decorată cu mult gust şi întreţinută impecabil. Sala asta îmi aduce aminte cumva de locurile în care se serveşte ceaiul în lumea orientală. Iată că pot şi influențe pozitive atunci când cele două mari culturi se interpatrund.
Site-ul oficial al mănăstirii este:
Mai multe amănunte aici:
http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/manastirea-sfantul-ioan-botezatorul-bigorski-124060.html
Plecăm de la mănăstire. Satele pe lângă care trecem sunt dotate cu moschei şi minarete înalte. De regulă numele localităţilor scris cu caractere chirilice este acoperit cu vopsea neagră. Ajungem lângă Lacul Debar şi mergem o grămadă de timp pe lângă el. Traversăm şi cel mai mare oraş din zonă, tot Debar se numeşte, care îl găsim murdar şi neprimitor. În sfârşit trecem barajul şi şoseaua se lărgeşte.
Dar nu mergem mult şi iară dăm de un lung lac de acumulare, Globochica pe numele său. Aproape de ţinta noastră de astăzi, oraşul Ohrid sunt ample lucrări de construcţie şi din câte îmi dau seama pe aici va fi o autostradă.
Despre Lacul Odrid, care este marea macedonenilor, şi tot ceea ce se afla în jurul lui am să vă povestesc în episodul viitor.
Celelalte episoadele poveştii din Macedonia le găsiţi aici:
Macedonia, episodul 1:
http://bogdanbalaban.ro/556.html
Macedonia, episodul 3:
http://bogdanbalaban.ro/559.html
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole