Grecia: satele zagoriene și Muntii Pindului

Data publicării: 21 sep 2017

Am plecat de la Perama dis de dimineaţă. Ne aştepta un drum de vreo 60km, aşadar nu prea lung, până la locul de unde doream să începem ascensiunea în Munţii Pindului. Pe şosea sunt foarte puţine maşini, mergem o perioadă pe un drum principal bun, iar apoi începe cu adevărat distracţia.

Urmăm mereu indicatoarele cu Canionul Vikos, unul din punctele de referinţă din Munţii Pindului.
Începem să urcăm şi să mergem prin păduri. Dăm şi de primele localităţi şi cu ocazia asta am văzut mai bine ce înseamnă un zat zagorian.

Zagoria înseamnă ţinutul din spatele munţilor. Zagoria este o regiune de o frumuseţe naturală absolut încântătoare, care cuprinde 46 de sate şi cătune construite din piatră, vechi de mii de ani, ce privesc semeţe spre Canionul Vikos. Zagoria este o lume tăcută, de piatră, cu drumuri pavate cu piatră, poduri străvechi de piatră şi vai abrupte, unde sălăşluiesc sate de piatră, pierdute de lume; bisericile şi mănăstirile sunt tot de piatră.

Partea aceasta din Grecia este parcă menită să îţi răstoarne toate aşteptările şi toate prejudecăţile. Poate aici este locul cel mai potrivit să afli că Grecia nu înseamnă doar plaje, ape azurii, bălăceala şi distracţie. Cam asta auzi în general de la românii care au fost în concediu în Grecia.

Primul sat cu care am făcut cunoştinţă a fost Mesovouni. Străduţe strâmte, sensuri unice, multă piatră dar parcă şi câteva elemente care aduc aminte de lumea în care trăim.

Următoarea aşezare, Arişti, însă păstrează întrutotul spiritul zagorian. Elementele moderene lipsesc cu desăvârşire. Drumul este atât de îngust încât într-un loc a fost nevoie să se instaleze un semafor. Maşinile trec pe rând în sus sau în jos. Începem să avem şi belvederi cu impresionantul canion Vikos. În centrul satului a dispărut asfaltul, pe o porţiune de câteva sute de metri este doar piatra cubică. Admiram din mers un monument şi un izvor puternic cu apă rece. Norocoşii care au timp şi bani petrec dimineaţa la nişte mese simple, de tablă, aflate pe trotuar.

Spre surpriza noastră începem să coborâm. Şi tot coborâm până într-o vale unde evident avem de trecut un pod. Povestea cu podurile din Zagoria este interesantă:

În Zagoria supravieţuiesc multe poduri de piatră, ce s-au ridicat pentru a uşura trecerea oamenilor şi a măgarilor de povară care purtau în spate desagi cu provizii prin văile regiunii muntoase. Podurile au fost construite la îndemnul şi prin finanţarea localnicilor bogaţi care deţineau diferite funcţii în Ioannina în cadrul Imperiului Otoman. Fiecare pod a căpătat numele celui care l-a construit, că o recunoaştere din partea comunităţii. Toate podurile vechi din Zagoria au o arhitectură tipic otomana, cu una până la patru arcade, în funcţie de lungimea podului.


Podul pe care traversăm noi este îngust, cu o arcadă şi poartă numele de Papigo. De aici începe o probă de măiestrie pentru şoferi. Se urca abrupt pe 16 serpentine strânse. Altitudinea se câştigă cu fiecare metru parcurs.


 
Pe măsură ce ne apropiem de satul Papingo peisajul creşte în spectaculozitate. Mai întâi privim spre Canionul Vikos. Grecii se laudă, spunând că este cel mai adânc canion din lume în proporţie cu lăţimea sa. Canionul Vikos se întinde pe o lungime de peste 10 km, adâncimea să variază între 450 m până la 900 m iar distanţa între pereţi poate atinge 1100 m la partea superioară şi doar câţiva metri, în partea cea mai îngustă. Conform Guinness Book of World Records 1997, Canionul Vikos a fost declarat cel mai adânc defileu din lume, cu toate că sunt guri care contestă acest fapt. Oricum nu asta este important, fiindcă nu am venit aici pentru recorduri, ci pentru a ne bucura de aceste locuri cu adevărat impresionante.


 
Satul Megalo Papingo pare încremenit la ora la care ajungem noi. Peste tot clădiri din piatră însă nici un suflet pe străzi.

Mergem şi mai departe în satul următor, Mikro Papingo, unde se termină şi drumul de maşină. Parcam lângă biserica din sat.


 
Urmează programul administrativ, echipare, studierea traseului pe harta din telefon. Intrăm şi în biserică. Este foarte veche, pictura a avut de suferit de-a lungul anilor, iar acum câţiva entuziaşti încearcă să o restaureze. În faţa bisericii se găseşte o terasă de unde se pot admira în toată splendoarea Stâncile din Papingo. Peisajul este de o frumuseţe extraordinară şi rivalizează cu ceea ce am văzut cu ani în urmă în Dolomiţii din Italia.

În sat există un centru de informare turistică pe care l-am vizitat. Am studiat hărţile, iar fata de acolo ne-a dat câteva indicaţii despre cum să ieşim din sat. Ţinta noastră era să ajungem la Cabana Astraka.

Traseul nu părea complicat, se merge vreme de 3-4 ore pe potecă marcată. Ba mai mult, pe poteca sunt amenajate trei izvoare.

Intrăm în lumea de piatră din satul Mikro Papingo, parcurgem străzi mute în cea mai deplină linişte. Este destul de cald chiar dacă suntem la altitudine şi este dimineaţă. Marcajul se prezintă sub forma unor plăcuțe numerotate. Noi vom urma astăzi traseul cu numărul 3.

 

Găsim ieşirea din sat iar după câteva minute ne oprim lângă primul izvor. Alimentăm cu apă rece şi admirăm undeva în apropiere un clopot măricel atârnat de creanga unui copac mare. Ne abţinem să îl tragem că nu ştim exact ce mesaje transmite. Tot aici ne întîlnim cu un grup de cai conduşi de un localnic. Bănuim că folosindu-se de ei se face aprovizionarea la Cabana Astraka. La început se merge prin pădure pe o potecă destul de lată. Se urcă mereu dar mai niciodată abrupt. La marginea pădurii popsim lângă al doilea izvor. Pe căldura asta apa rece este o adevărată binecuvântare fie că bei sau te speli.

Ieşim din pădure şi facem cunoştinţă cu zona de arbuşti. În stânga tronează abrupturile Muntelui Tymfi. Poteca noastră devine mai îngustă şi urcă mereu în serpentine. Se vede şi locul unde este al treilea izvor. Am uitat să spun că toate aceste izvoare sunt amenajate şi, mai mult, sunt acoperite. Deci ai şi umbra asigurată.


De la acest ultim izvor începe parcă urcarea adevărată. Se merge bine tot pe poteca marcată, pe serpentine. La nevoie însă există şi scurtături, evident mai abrupte. Noi am folosit combinaţia optimă.


 
Moralul începe să crească odată cu vederea cabanei. Simţim că avem mai mult spor şi parcă ne deplasăm mai bine pe această ultimă parte. Undeva traseul are o intersecţie. Un traseu marcat cu punct albastru te duce la Peştera Provatina.


 
Ajnugem în final şi la Cabana Astraka. Aceasta este aşezată într-un extraordinar de frumos, pe o muchie îngustă de munte. În apropiere se vede Muntele Camila, numit aşa fiindcă forma sa seamănă cu două cocoaşe de cămilă.


Peisajul este încântător, îmi menţin afirmaţia cum că seamănă cu Dolomiţii. La cabana sunt două doamne amabile care se împrietenesc rapid cu Maria. Cazarea costă 13 euro de persoană pe noapte. De asemenea se poate mânca la preţuri destul de bune.

 
Ne relaxăm pe terasa din faţa cabanei şi suntem uimiţi de pofta cu care mănâncă Maria o consevă cu scoici.


 
Drumul de coborâre îl facem însă folosind toate scurtăturile posibile şi imposibile. Ne cam grăbim fiindcă după ce ne dăm jos de pe munte ne mai aşteaptă un drum de vreo 200 de km până la Meteora.


 
Aşadar mergem la vale cum ştim noi mai bine. Paşii alerţi îi provoacă Mariei hohote de râs fiindcă asta vine la pas şi cu ceva zgîțîială. Undeva însă ratăm o scurtătură şi începem să mergem pe o potecă nemarcată prin pădure. E linişte, e umbra însă e limpede că nu ne mai apropiem prea curând de drumul oficial.


 
Facem apel la cunoştinţele noastre de orientare şi constatăm că poteca ne scoate bine undeva deasupra satului. Ce nu vedem foarte clar este cum o să coborm la el. Dar din dilema ne scoate rapid GPS-ul care ne direcționează spre un drumeag, iar de acolo până în sat e doar o chestiune de minute.

Deşi e dupa-amiză şi deşi în zona bisericii au apărut destule maşini, satul pare tot pustiu şi părăsit. Este o linişte pe care doar paşii noştri par că o pot tulbura.

De pe terasa din faţa bisericii din Mikro Papingo ne luăm rămas bun de la Munţii Pindului. Fără îndoială că peste ani ne vom întoarce pentru a vizita în amănunţime satele zagoriene, Canionul Vikos şi pentru a descoperi noi trasee în Munţii Pindului.

Adaugă un comentariu Înapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole

Comentarii: 1

  • Eduard

    22 sep 2017 09:58:42

    Foarte frumos, imi e dor de locurile alea!

Adăugati un comentariu

Citește și alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2024