Cinci locuri frumoase din Maramureș
Data publicării: 22 aug 2023
Dimineața debutează cu o ploaie deasă, mocănească. Nu e rost de plecat ci doar de așteptat să se încheie. Pînă una-alta socializăm cu ceilalți turiști de la pensiune.
După ora 12 ploaia încetează. Așadar astăzi trebuie să ne concentrăm pe obiective culturale.
Mănăstirea Pietroasa
Relativ aproape de Borșa se află Mănăstirea Pietroasa. Se merge pe lîngă spital pe un drum asfaltat și foarte bun. La final se urcă un pic mai tare. Mănăstirea este nouă și se află într-un cadru natural extraordinar. Vîrful Pietrosu o veghează îndeaproape.
Totul arată impecabil, de la frumoasa biserică din lemn, la alei, trandafiri și anexe.
Mănăstirea Moisei
De la Pietroasa plecăm la o Mănăstire faimoasă din Maramureș, Moisei. Pînă la ea ajungem pe un drum sinuos. Mănăstirea se găsește pe un deal aproape de Munții Rodnei care momentan sunt învăluiți de cețuri.
Curtea adăpostește două biserici. Evident farmecul merge către cea veche, de lemn. Cea nouă este mare, impunătoare. Pictura interioară este remarcabilă și m-a impresionat în mod deosebit.
Mocănița
Ne planificăm și o vizită să vedem mocănița. Nu avem de gînd să mergem cu ea de data asta. Din punctul meu de vedere traseul actual evită zona cea mai frumoasă, aflată între Paltin și Măcîrlău.
Maria este foarte nerăbdătoare să vadă locomotiva Măriuța, cea mai veche și preferata turiștilor și bineînțeles și a noastră. Ajungem la Vișeul de Sus. La gară e amenajată o parcare mare. Sunt o grămadă de mașini dar cu toate asta încă mai e loc.
Apare și prima garnitură de tren, e tractată de locomotiva Botizu. Noi ne interesăm pe unde e Măriuța. Suntem trimiși la depou. Pînă să ajungem acolo dăm de o locomotivă cu aburi imensă. George și Maria vor neapărat să urce în ea. Și este nevoie de ceva efort, mai ales din partea mea. Prima treaptă e destul de sus.
Mergem un pic pe jos. La depou dăm de un domn foarte de treabă. Ne spune că locomotiva Măriuța e defectă și urmează a fi reparată. Ne duce să o vedem.
Măriuța stă cuminte în depou deasupra unui canal. Copiii sunt nerăbdători să urce în ea. Domnul de la depou le explică în detaliu cum funcționează, ce manete se acționează, de unde se fluieră.
Locomotiva aceasta a fost construită la Berlin în 1910. Mi se pare incredibil faptul că încă este întreținută și în stare de funcționare.
Vizita se termină cu promisiunea că vom mai suna să ne interesăm de starea Măriuței iar cînd va fi reparată, vom merge și cu un tren tractat de ea.
Pe la depou mai putem vedea cîteva locomotive diesel-hidraulice, adaptate pentru calea ferată îngustă, precum și un automotor. Acesta este o raritate, nu am mai văzut ceva asemănător care să meargă pe ecartament îngust.
Săcel
De la mocăniță mergem în satul Săcel. Pe drum admirăm calea ferată Salva - Vișeu, construită de voluntari. Ea merge pe deasupra satelor. Vedem și un tren care merge pe viaducte.
La Săcel de oprim la Moara lui Mecleș. Datează din 1890 și este compusă din două mori, o vîltoare și o mașină de prelucrat lîna. Toate sunt puse în mișcare doar cu puterea apei râului Iza. Mașina de prelucrat lîna de origine germană, numită și popular "fosalai", este în functiune din anul 1905.
Tot la Săcel există un atelier în care se produc obiecte de ceramică. Olăritul este cel mai vechi meșteșug păstrat prin tradiție în localitate. Caracteristica ceramicii de Săcel constă în faptul că lustruirea vaselor se face cu piatra de cremene ( după uscare ) pe întreaga suprafață. Vasele au forme deosebite, cele mai multe semănând cu piesele de ceramică preistorică unde oalele erau arse la roșu într-un cuptor primitiv. Vechimea acestui meșteșug din Săcel nu este încă cunoscută dar fondul străvechi este dovedit prin forma vaselor, prin tehnica lustruirii cu piatra după ardere și cuptorul primitiv de ardere.
La atelier te poți programa ca să înveți tehnica olăritului și poți lua acasă vasele create. Am plecat și noi de acolo cu două castroane pe care le-am cumpărat pentru copii.
Izvoarele de apă minerala de la Baia Borșa
Revenim la Borșa dar nu pentru a merge la pensiune. Seara o petrecem pe Valea Vinișoru. Mergem pe un drum destul de rău cam 8km. Pînă în apropierea fostei exploatări miniere 1 Mai. Undeva pe stînga întîlnim primul izvor.
Este foarte interesant. Bulbucii de gaz dau impresia că apa fierbe. Gustăm. Apa de aici este foarte sărată. Din cîte am citit este foarte bună pentru a trata boli digestive.
Puțin mai încolo se face un drum la dreapta, pîrîul se traversează pe un pod. Acolo mai este un izvor. Și acesta are apă faină, carbogazoasă, dar nu sărată. Din păcate amenajarea este într-o stare avansată de degradare și probabil că într-un viitor nu prea îndepărtat structura care susține captarea izvorului va cădea în rîu.
Peste acest pod se merge pe un drum forestier ce duce la Schitul Vinișoru. Mai sus sunt niște case și oameni care locuiesc acolo. Sunt ucrainieni. Întrebăm de starea drumului și ne spun că dacă mergem încetișor avem șanse să ajungem. Trecem pe lîngă alte două izvoare, fără să oprim.
Mergem pînă într-un loc cu pantă accentuată unde drumul e foarte stricat. Mai avem de mers pe jos cam o jumătate de oră. Analizăm situația, e destul de tîrziu și apreciem că ne-ar apuca noaptea. Renunțăm la a mai merge și facem cale întoarsă. Decizia a fost una bună pentru că la un moment dat a început o ploaie consistentă.
Ne oprim și la cele două izvoare de apă minerală întîlnite mai înainte. Apa de aici mi s-a părut cea mai bună. Așa că am umplut toate recipientele. La revenirea în Valea Vinișoru am mai mers un pic în sus pînă la fost exploatare minieră. Tabloul e cam trist. Pe mine mă revoltă faptul că multă infrastructură, clădiri au fost abandonate și lăsate să se degradeze.
Și uite așa încheiem o zi ce părea compromisă și care în final s-a transformat într-o zi destul de plină. Maramureșul are destule de oferit. Personal am rămas surprins de bogăția reprezentată de apele minerale de la Băile Borșa. Pînă acum nu aveam habar de existența lor.
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole