Îmi promisesem mai demult încă o tură în Munţii Grohotiş. Mai fusesem doar odată şi vremea nu a prea ţinut atunci cu noi. Şi de aceea s-a întâmplat să vedem destul de puţin. Nici dimineaţa de azi nu debutează prea bine: vreme aşa-şi-aşa, cer înorat. Hai să încercăm să vedem dacă de data asta va fi mai bine.

Intrăm în traseu pe la ora 10 din pasul Bratocea, unde ne-am lăsat maşinile. Vom urma pentru început banda roşie, despre care se scrie că duce la Predeal în 9 – 10 ore. Banda roşie nu se ştie unde duce pentru că, după ieşirea în golul alpin, după câteva sute de metri cu marcaj rar, acesta dispare de tot. Iar dacă duce la Predeal, timpul cred că se apropie de 13 sau 14 ore.

Suntem astăzi un grup mare şi pestriţ compus din 5 spanioli şi 8 români:
Spaniolii: Beatriz, Chucky, Marcos, Kilo şi Pedro
Romanii: Ileana, Claudia, Ramona, Dorin, Adi( vărul lui Dorin), Petru, Adi( soţul Claudiei ) şi eu.


Începem urcuşul pe un drum noroios ce pare a fi fost folosit de curând de un tractor. Cu toate astea nu se disting zone defrişate. Avem o urcare, un coborâş, apoi iarăşi o urcare. Ajungem pe o curbă de nivel la izvoarele pârâului Ramura Mică. Dacă anul trecut credeam că sunt două izvoare, acum am constatat că sunt trei. Apele ies cu putere la suprafaţă, se unesc rapid şi o iau grăbite la vale.

De aici începe practic golul alpin. Zărim şi stâna din Bobeș care în câteva săptămâni sper că îşi vă primii locatarii: oile, câinii şi ciobanii. Drumul continuă în urcare uşoară, trecând la o oarecare distanţă de o cascadă şi ocolind Vf. Babeş. Privind înapoi avem o privelişte frumoasă cu Ciucașul şi Poiana Tesla. Vizibilitatea e relativ scăzută, pe undeva pe la marginea ceţii se află Piatra Mare.

Prima pauză serioasă o facem într-o şa, undeva între Babeş şi Bobu Mic. Pauză de hidratare, alimentare sau pur şi simplu de stat pe iarba pentru alţii. Urcăm apoi pe un drum vechi, drum ce se spune că a marcat odată graniţa. Întâlnim pe unul din locatarii Munţilor Grohotiş: o mândreţe de şarpe, maro cu gri, lung cam de 40cm. Adi spune că e o specie de viperă. Poate cineva care va citi acest articol ne va putea spune mai multe. Şarpele se mişcă rapid trecând de pe drum pe iarbă. 13 perechi de ochi îl urmăresc curioşi, iar el dispare în iarbă, unde altundeva decât într-o gaură...de şarpe.


Continuăm pe câteva serpentine şi vedem ultimele semne ale iernii, câteva petece de zăpadă. Din când în când trecem pe lângă pâlcuri de brânduşe, multe din ele mai trecute. Ajungem lângă o limbă de zăpadă mai groasă care se topeşte creând lângă ea un mic şi frumos lăcuşor. Norii se înghesuie deasupra noastră şi apar câţiva stropi.

Urcăm pe Bobul Mic printre brăduţi mici în căutarea “florii de metal” care marchează vârful. Sunt un pic dezamăgit să văd că floarea este acum prăbuşită. Anul trecut era bine înfiptă în pământ. Nu stăm mult pe gânduri şi o repunem în poziţia firească înţepenind-o cu nişte bolovani mari. Am aflat de la domnul Doru Călin Ciobanu că "floarea de metal” este de fapt o veche bornă de graniţă şi dăinuie de pe vremea imperiului Austro-Ungar. Pe acest vârf am găsit multe-multe de gărgăriţe.

Aici facem o binemeritată pauză de masă. Din fericire soarele reapare pe cer iar spaniolii bineînţeles că nu ratează o mică siesta. Se mai luminează şi se văd Piatra Mare, Postăvarul, Baiului, Bucegii, Ciucașul şi Zăganu.

Pe vârf mai soseşte un grup de 4 persoane, printre care şi Corina, care îmi este colegă de servici. Deci nu am fost singuri pe aceste plaiuri. Deci are cine să ne facă o poză de grup.

Plecăm într-un târziu spre Vf. Grohotiş dar nu pe cărarea oficială. Sunt atras de un covor întins de brânduşe şi două limbi de zăpadă. Până să ajungem la ele, trecem pe lângă un lac cu suprafaţă mică. Aveam să constat, pe drumul de întoarcere, că mai există încă unul. Admirăm la pas frumoasele şi multele brânduşe ieşind în cele din urmă pe drumul ce acum e înierbat. Pe Valea Teleajanului plouă bine. Se aud câteva serii de tunete.


Ne rugăm să nu ne plouă şi coborâm într-o şa. Părăsim drumul urcând drept spre stâncile învecinate cu vârful Grohotiş. Urcarea e cam ciudată pentru că smocurile mari de iarbă îți sucesc picioarele după bunul lor plac. Ajungem la stânci unde majoriatatea o pune de o siestă pentru că soarele a ieşit iarăşi din nori.

Cum nu prea am chef de lenevit, o iau pe Ramona şi urcăm pe Vârful Grohotiş ( 1767 m ) unde observăm că nu am fost noi primii pe vârf. La baza stâlpului de ciment ce-l marchează este în plină desfăşurare congresul de primăvară al gărgăriţelor; pe ordinea de zi, evident, europarlamentarele. Dacă ziceam că pe Vf. Bobu Mic erau multe-multe gărgăriţe..atunci aici erau puzderie, o adevarată invazie!


Mai vin, pe rând, Dorin, Claudia şi Adi. Dinspre Valea Teleajenului şi Zăgan se aud tunete şi se vede că toarnă. La noi e soare. Ne întoarcem la grup care preferă să lenevească în soare şi nici gând să mai urce încă 5 minute până la vârf. Şi uite aşa, lenevim până ne trezim cu nori ameninţători deasupra capului. Hotărâm să plecăm gîndind-ne că poate reuşim să scăpăm udaţi doar puţin. Din ferecire nu ne-a plouat deloc deşi aveam să constatăm că între Bratocea şi Babeş a dat un pic de ploaie.

Întoarcerea o facem pe drumul grănicerilor fără a mai urca pe Bobu Mic. Trecem pe lângă un lac frumos ce lasă câteva smocuri de iarbă să se dezvolte direct din apele-i reci. Ajungem la maşini în jurul orei 18, aşadar toată distracţia a durat cam cât o zi de muncă obişnuită: 8 ore.


În afară de mine toţi au fost în Munţii Grohotiş pentru prima oară. Au avut prilejul şi privilegiul să descopere un munte frumos, uitat de oameni, un munte ce îşi lasă soarta, în timpul verilor, în seama oilor, ciobanilor, măgăruşilor şi câinilor. Doar ei cutreieră constant, an de an, acest vast teritoriu întâlnind uneori câţiva visători care îşi fac timp să ajungă şi pe aici.

Închei cu câteva impresii.

Dorin:
Mi-au plăcut foarte mult peisajele, demult n-am mai mers aşa mult pe jos dar a meritat. Aştept următoarea destinaţie.

Claudia:
De această dată, deşi prognoza meteo era sumbră, ca prin minune, am fost ocoloţi de ploi, ba chiar am avut parte şi de soare, ceea ce a contribuit la o drumeţie f. plăcută.

Deşi traseul nu a prezentat nici un grad de periculozitate, după 3 ore de urcat (şi uneori coborât ), simţeai totuşi că ai depus efort susţinut.

Cel mai mult m-a încântat mersul prin pădure, peticele de zăpadă înconjurate de brânduşe şi bineînţeles priveliştea din zare, munţii care se zăreau în depărtare: Munţii Baiului, Bucegi, Ciucaş, Zăganului, Piatra Mare. De asemenea m-a surprins momentul întâlnirii cu curajosul şarpe argintiu (pe care era să calc ), care nu a dat bir cu fugiţii, ci s-a întors la noi gata să ne înfrunte.

Iar partida de Renț făcută la întoarcerea din munţi, la Pasul Bratocea, a făcut ca excursia să se încheie cu aceeaşi atmosferă de voie bună cu care am fost însoţiţi întreaga zi.