Tânjeam de multă-multă vreme la o ieşire în Cheile Vîrghișului despre care citisem câteva jurnale. Prilejuri nu s-au prea ivit aşa că excursia asta s-a tot amânat. Profitând de vremea ciudată din ultimul timp în care, cel puţin în Braşov plouă de două-trei ori pe zi am plănuit o ieşire uşoară. Am făcut planul, am dat sfoară în ţară şi ne-am strâns 7 oameni.
Participanţi: Claudia, Laura, Roxana, Gabriela, Adrian, Călin şi Bogdan

Pornim pe ruta Braşov - Sânpetru - Bod - Araci - Baraolt - Vârghiş. Drumul este în stare bună în judeţele Braşov şi Harghita şi decentă( peticit, dar fără gropi ) în judeţul Covasna. Din satul Vârghiş însă ne aşteaptă un drum forestier în stare proastă din care parcurgem 12km până în aval de chei. Un panou ne explică regulile de vizitare şi ne arată că trebuie să mergem pe lângă o barieră.

Ajungem într-o poiană unde există cabană şi amenajata o mică parcare pentru maşini. În ciuda accesului dificil constatăm că sunt destui oameni veniţi aici cu cortul. Zona e declarată rezervaţie naturală şi aceasta poiană este singurul perimetru în care e permisă camparea.

Părăsim zumzetul poienii şi intrăm în pădure pe o potecă largă. Ajungem la primul pod ( de lemn ) ce traversează râul Vârghiş, ale cărui ape sunt astăzi maronii din pricina ploilor. Continuăm pe malul drept al apei, pe marcaj cruce albastră până la o zonă cu stânci unde apele cotesc şi unde ne aşteaptă o nouă traversare. De data asta pe o punte care se leagănă uşor sub paşii noştri.


Vremea e destul de închisă însă plăcută. Într-o mică poieniţa miroase a iarbă şi a flori de câmp iar fiecare pas al nostru are menirea de a speria insectele care sar în toate părţile. Pătrundem din nou în pădure şi mergem pe pietrele de pe malul frumosului şi nervosului râu. Ne întâlnim cu rangerii care ne taie bilete( 2 lei adulţi / 1leu elevi, studenţi, pensionari ) şi ne dau câte un pliant în care sunt explicaţii referitoare la rezervaţie. Cine lasă maşina în parcarea amenajată plăteşte 5 lei / maşina. Se poate cumpăra şi harta.


Ne continuăm drumul pe malul apei. Apa îşi croieşte drumul conştiincios printre stânci înalte. Culmile acestora cred că sunt cam la 200m faţă de albia râului. Ajungem la gura unei peşteri, care se numeşte, conform hărții de pe pliant, Peştera Cailor. În apropiere un grup de căţărători e în plină acţiune.


Gura peşterii e mare şi e chiar lângă potecă. Intrăm bucurându-ne după câţiva zeci de paşi de răcoare. Se merge în general pe culoare de formă triunghiulară. În peşteră există câteva locuri în care se trece în pasul piticului.


Din păcate faptul că accesul este facil a dus la distrugerea multor formaţiuni. Urme de stalactite şi stalagmite există însă se vede că acestea au fost rupte. Explic veveriţelor care e diferenţa între stalactite şi stalagmite în varianta empirică, povestită de mult la emisiunea Oxigen( vă mai amintiţi? ): StalacTitele( cu T de la tata ) sunt cele de sus şi stagMitele(cu M de la mama ) sunt cele crescute de jos, ca Tata peste Mama( Laura are ceva obiecţii, zice că se poate să fie şi altfel, o fi ştiind ea ceva). De atunci, eu unul nu le mai confund.


Pentru a ajunge la cea mai interesantă sală e nevoie să ne strecurăm printr-un culoar strâmt, noroios şi alunecos şi foarte alunecos. Pe ultima parte trebuie să ne aplecăm cât putem. Peştera se deschide larg şi ne permite să admirăm câteva frumuseţi: o aşa-numită orgă şi o cascadă de calcar. Stalactitele din tavan au fost din păcate rupte, cine ştie când, de oameni iresponsabili.


Ne îndreptăm, atenţi, spre ieşire. Pe ultimii metri ne întâmpină un aer cald, înăbuşitor. Traversăm râul încă o dată pe un pod de lemn urmând să ajungem în Peştera Mare de la Mereşti. Peştera se afla cam la 20m  înălţime faţă de râu iar accesul este uşurat de trei scări metalice lungi.


Portalul de intrare este foarte larg şi în general galeriile şi sălile se întind pe o suprafaţă mare. Începem să le explorăm cu răbdare, pe rând. Urcăm pe un culoar înalt şi alunecos. Pereţii sunt acoperiţii de o substanţă păstoasă care sclipeşte în lumina frontalelor. De fapt în mai toată peştera domină această culoare alături de roşiatic. La întoarcere Laura trage o căzătură aşa că aspectul ei seamănă din ce în ce mai bine cu cel al speologilor profesionişti.

Urmează alte săli şi alte culoare. Sălile sunt despărţite prin pereţi foarte joşi. Urcăm din nou, de data asta pe un culoar îngust, şi jos destul de greu accesbil şi nimerim într-o sală înalţă mai puţin vizitată.


E timpul să vedem ce înseamnă expresia beznă că în peşteră. Pentru câtva timp stingem frontalele şi lăsăm ca liniştea peşterii să fie tulburată doar de picăturile de apă ce cad de pe tavan. Urmează apoi o şedinţă foto la care participăm cu toţii şi în care ne lăsăm fețele luminate de lanterne. Rezultatul e cât se poate de interesant.

Ne întoarcem în galeria principală. Un culoar ne duce către o altă ieşire din peşteră. Din păcate peisajul este ascuns de vegetaţie. Revenim în sala principală şi mai explorăm câteva culoare. Ieşim din peşteră şi constatăm că soarele a apărut, în sfârşit, pe cer. Coborâm scările metalice şi mergem pe o potecă largă de-a lungul râului. Crucea albastră continuă pe celălalt mal însă nu există altă cale de traversare decât prin apă.

Aşa că schimbăm marcajul şi mergem pe banda galbenă. Urcăm stâncării câştigând repede înălţime. Avem parte de câteva puncte de belvedere de unde urmărim râul şerpuind printre versanţi. Poteca ne aduce într-o poiană mare, înierbată, plină de flori şi gâze. La umbra unui copac şi lângă o fântâniţă luăm masa.


Schimbăm iarăşi marcajul. De data asta mergem pe punctul roşu care, conform hărţii trebuie să închidă circuitul început la primul pod. Poposim pe un loc înalt deschis de unde putem admira peisajul de jur-împrejur. Punctul roşu e aplicat rar. Poteca este înşelătoare, după 5 minute de la intrarea în pădure constatăm că se înfundă.


Coborâm pe un culoar înierbat şi lipsit de pomi şi găsim şi poteca cea bună cu marcaj cu tot. La capătul a 45 de minute suntem din nou în poiana plină cu corturi. Acestea par a se fi înmulţit faţă de dimineaţă. Şi totuşi, contrar aşteptărilor, în chei a fost destul de puţină lume.


În final câteva informaţii culese de pe pliant:
În cheile Virghisului, lungi de 4km, au luat naştere patru sisteme de peşteri începând cu pleistocenul mediu în urma activităţii erozive a apelor pârâului. Din aceste sisteme de peşteri, pe ambii versanţi ai cheilor s-au păstrat până în zilele noastre resturi de galerii mai scurte( 5- 10 m ) sau mai lungi 10 - 1500m. Cele mai multe peşteri sunt situate pe 4 nivele fosile, la 5, 20, 40, 120m deasupra talvegului actual. Al cincilea nivel, constituit din galerii active, în curs de formare, prin care curge o parte a apelor Vîrghișului este accesibil doar parţial.

Cercetarea speologică a zonei a început de aproape 200 de ani şi are în evidenţă 125 de peşteri însumând 7400m de galerii şi săli. Acestea adăpostesc importante depozite de sedimente de fauna fosilă şi material arheologic. Tot aici trăieşte una dintre cele mai mari colonii de lilieci din Carpaţii Orientali precum şi o bogată faună de nevertebrate cavernicole.


Peştera Mare de la Mereşti, situată în Piatra Minunilor este cea mai cunoscută din Chei. Începând din 1931 peştera poartă şi numele lui Balazs Orban, autor al monografiei în 6 volume Descrierea Ţării Secuilor, în care un întreg capitol este consacrat primei descrieri detaliate a cheilor şi a peşterilor.

Peştera Mare de la Mereşti a fost prima peşteră din Transilvania explorată şi cartata ştiinţific în vremuri în care speologia era abia la început în Europa de Est. În 1835 inginerul Istvan Fekete ajutat de un localnic din Vârghiş care i-a fost ghid, Peter Szots, şi-au instalat tabăra în Peştera Mare de la Mereşti explorând şi cartînd toate galerile şi sălile după care au elaborat planul peşterii. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate la Cluj un an mai târziu. Mai multe semne, numerotări şi însemnări făcute cu vopsea neagră de către Fekete pot fi identificate şi astăzi pe pereţii galeriilor.

Dezvoltate pe o denivelare de aproape 50m( -35,+15 ), galeriile şi sălile Peşterii Mari însumează 1527m lungime. Peştera are 4 intrări situate la 20m faţă de nivelul apei. Pe versanţii stâncoşi ai cheilor s-a dezvoltat o floră tipică zonelor carstice de altitudine medie ale Europei Centreale şi de Est. În pădurile mixte, în care apare şi molidul, întâlnim poieni cu flora variată incluzând câteva specii ocrotite: bulbuciul de munte, crinul de pădure, tulichina, stânjenelul, săbiuţa, garofiţa, brusturul caprei şi tisa.


Stîncăria sălbatică şi pădurile seculare constituie biotopul unei faune extrem de bogate, reprezentate prin ursul brun, cerbul carpatin, căprioara, mistreţul, vulpea, bursucul, jderul, năvăstuica, veveriţa, vidra, liliacul, bufniţa, vipera, salamandra, pești, raci, scoici, rozătoare, păsări, insecte.

Peşterile desemnate pentru vizitare sunt:
Peştera Mare de la Mereşti
Peştera Calului
Peştera Tătarilor
Șura de Piatră

Restul peşterilor pot fi vizitate doar cu aprobabrea şi prezenţa custodelui. Mai multe informaţii pe site-ul rezervaţiei: http://www.vargyasszoros.org. Site-ul are deocamdată informaţii doar în limba maghiară, însă Google Translate îşi face treaba destul de bine.

Poate că e util să menţionez şi drumul parcurs la întoarcere: Vârghiş - Ocland - Sânpaul - Rupea Gara - Braşov. Între Vârghiş şi Ocland drumul e asfaltat parţial. De la Ocland şi până la intrarea în judeţul Braşov( la Ioneşti ) drumul e în stare decentă, peticit însă fără gropi. Pe restul distanţei drumul a fost recent refăcut şi deci e în stare bună.

Rezervaţia din Cheile Vîrghișului este tare frumoasă şi merită văzută şi explorată. Personal îmi propun pentru data viitoare parcurgerea traseului pe firul apei şi vizitarea altor câteva peşteri.