Scoția: prima parte: pe tarîmul highlanderilor

Data publicării: 14 mai 2015

Click aici pentru a vedea galeria completă de fotografii

O excursie în Scoţia e ceva inedit, ceva ce nu ai ocazia să faci chiar oricând îţi doreşti. Dar no, uneori se mai aliniază şi stelele iar lucruri ce îţi păreau imposibile devin posibile. De fapt nu a fost o excusie numai în Scoţia, ci şi în Anglia şi Țara Galilor. Tot ceea ce vă povestesc acum s-a întâmplat la sfârşitul lunii mai 2014.

Călătoria a început prost: am plecat de pe aeroportul Otopeni cu o întârziere de 8 ore. Cică avionul nostru avea nu ştiu ce problemă tehnică. Ăştia de la Blue Air încercau să-i dea de cap la sol, în fata pasagerilor, de parcă aveau de reparat o Dacie 1300 în parcare.

În fine, am aterizat la Aeroportul Luton de lângă Londra de unde am fost preluaţi de Mio şi duşi drept în Scoţia. Drumul cu maşina a mai durat şi el vreo 6 ore.

Ziua 1

Glasgow


Somnul de voie nu s-a prelungit prea mult. În perioada asta a anului se luminează foarte repede. În prima parte a zilei ne gândisem să vedem oraşul Glasgow. Parcăm undeva în centru şi ne plimbăm pe pietonalul lor. Lumea şi moda e cam ciudată. Fetele au o obsesie pentru cizmele de cauciuc şi pentru părul vopsit strident. Deci doamnelor şi doamnisoarelor din România care purtaţi în fiecare zi cizme de cauciuc să ştiţi că vă încadraţi perfect în fashionul britanic.

Pietonalul ne duce în zona gării. Pe sub gara este un tunel rutier iar una din modalităţile de a ajunge la peroane este să urci din acest tunel. Ce să zic, totul arată impresionant.

Până ne mai învârtim începe o ploaie măruntă. Când ajungem în Piaţa George, principala piaţă a oraşului, toarnă de-a binelea. Piaţa e superbă, are o grămadă de clădiri frumoase pe fiecare latură. Din păcate vederea e urâţită rău de nişte tribune cu scaune, semn că aici avusese loc un festival. Acum se demontează toată acea structură şi deci frumoasă George Square este un şantier.

Căutăm să ne adăpostim pe unde putem. Când ploaia se mai domoleşte plecăm spre catedrala oraşului. Ce e interesant e faptul că nu e poziţionată chiar în buricul târgului, ci trebuie să părăseşti zona centrală. Locul în schimb este unul frumos liniştit, lipsit de aglomeraţie.



O vizitam şi în timpul ăsta ascultăm un cor ce face repetiţii. Biserica, numită şi High Kirk of Glasgow sau Catedrala St Mungo, este catedrala bisericii Scoției în Glasgow.

Istoria bisericii este legată de istoria oraşului. Sfântul patron al Glasgow-ului şi primul episcop din regatul Britanic al Strathclyde, St. Mungo, este cel care a avut iniţiativa de a construi această biserică. Mormântul lui se găseşte tot aici fiind unul dintre locurile cele mai vizitate ale catedralei.


Catedrala este un minunat exemplu al arhitecturii gotice, fiind construită între secolele XIII-XV. Este printre puţinele biserici medievale care au scăpat nevătămate în timpul Reformei din 1560.Turnul din secolul XIII a rămas intact; clopotniţa a fost ridicată de Episcopul William de Lawedre, mort în 1425.




Ieşim lângă catedrală, trecem un pod şi urcăm într-un soi de parc( credeam noi ). În parc în schimb e plin de monumente funerare, care mai de care mai mari, mai făloase şi mai extravagante. Ne aflăm la Glasgow Necropolis, un cimitir victorian aflat pe un deal proeminent din vecinătatea catedralei St. Mungo.

Se spune că aici au fost îngropaţi aproximativ 50000 de oameni. Numărul monumentelor funerare trece puţin de 3500. O să sune ciudat însă locul ăsta mi-a plăcut cel mai mult în Glasgow. În plus ai şi o vedere drăguţă asupra oraşului.

Highlands

Iarăşi începe ploaia şi e musai să fugim de ea. Dar unde fugi, când fugi? Evident undeva în Highlands, adică în Munţii Scoţiei. Zona asta e plină de lacuri, peisaje interesante şi multă verdeaţă. Aşezările sunt puţine. Locuitorii se numesc highlanderi şi o bună parte dintre ei fac parte chiar şi acum din diverse clanuri.

Cam la o oră şi jumătate de Glasgow am găsit un traseu uşor, drăguţ şi spectaculos care să ne urce pe Vf. Ben Aan, parte a Munţilor Trossachs.

Pentru excursiile de pe munte m-am folosit de informaţiile afişate pe un site excepţional:

http://www.walkhighlands.co.uk/

Şi a venit vremea să facem cunoştinţă cu toponimele scoţiene. Denumirile de Ben desemnează vârfuri, Glenn ne arată că e vorba de dealuri, iar Loch spune că e vorba de lacuri.



Bunun. Lăsăm maşina într-o parcare amenajată aflată chiar la intrarea în traseu. Tot acolo găsim un panou informativ care ne spune câte ceva despre zona şi traseu.

Începem să urcăm pe o potecă foarte bine conturată însă nemarcată. Mergem o bucată bună prin pădure apoi ieşim în gol sub o stâncă mare. Probabil sus e chiar vârful. Urmează o bucată abruptă dar scurtă şi uşurată de existenţa unor trepte de piatră.



Poteca tinde să facă un ocol până pe vârf dar nou nu ne speriem dintr-atîta şi o luăm pe o scurtătură frumoasă care să te facă să simţi că urci pe stâncă. Ajungem şi ve vârf şi ne mirăm de cât de frumos şi de verde e totul în jur. Se văd câteva lacuri mari: Loch Archray, Loch Katrine. De asemenea în zare se observă o creastă muntoasă.


Sus e tare frumos, doar vântul ne mai da de furcă. Şi pentru asta e nevoie de mişcări susţinute de încălzire. Ne distrăm de minune.

Coborâm rapid şi ne îndreptăm spre următorul loc de cazare aflat pe malul lui Loch Lommond.


Ziua 2

A dost ziua dedidata întrutotul unui traseu de munte. Scopul a fost să urcăm pe cel mai înalt vârf din Scoţia şi din insula britanică: Ben Nevis. Altitudinea lui nu este una impresionantă, 1344m. Problema este că urcarea începe de foarte jos, aproape de nivelul mării. Aşadar diferenţa de nivel este una importantă. Mergem cu maşina până la Fort William şi o lăsăm chiar la intrarea în traseu. Zona e atât de bine semnalizată încât nu ai cum să te rătăceşti.





 
Ben Nevis e perceput ca un munte mic şi rău. Cu ceţuri, zăpezi şi multe accidente. În prima parte a zilei vremea pare promiţătoare.

Începem să urcăm pe o potecă europeană, lată, pavată cu pietre. Unde e câte un pârâiaş sau o zonă mai delicată există câte un pod sănătos. Unul din ele e chiar acum în refacere. Câştigăm altitudine şi de sus peisajul e din ce în ce mai fain. Poteca însă ne duce pe o vale ceea ce ne obstrucţionează o vreme priveliştea.

 

Urcăm mereu, dar fără a face cine ştie ce efort şi ieşim într-un platou cu un lac numit Lochan Meall şi aflat cam la 600m altitudine. Drumul urca de aici spre o coamă trecând şi pe la baza unei cascade. Abia acum ne dăm seama că poteca e ocolită foarte tare şi că puteam ajunge la cascadă şi prin alt loc. Pierderea de vreme a fost cam de o jumătate de oră.

Cascada este chiar drăguţă însă are şi debit. Cu toţii o încurajăm pe Ramona la traversarea apei ştiind incidentele soldate în trecut cu căzături în râu. De data asta nu e cazul.

Ceea ce urmează de aici încolo e un drum de Sisif. Se merge mult pe serpentine lungi pe care se câştigă foarte puţin altitudine şi se pierde foarte mult timp. Peisajul însă e din ce în ce mai frumos. La un moment dat lăsăm naibii drumul ăsta nenorocit şi tăiem serpentinele ca la noi acasă. În zona asta nu mai este vegetaţie ci doar piatra multă şi măcinată.



Scurtăm serpentinele şi ajungem într-o zonă cu o momâie mare de pietre. Ceilalţi se opresc să ia o gustare eu sunt puţin mai în faţă. De nicăieri apare un nor des care cuprinde totul în faţa mea mai văd un grup şi trag tare să îl ajung din urmă. Apare şi zăpada. E singura mea şansă de a mai ajunge pe Ben Nevis. Vârful nu e departe însă cu siguranţă că va fi greu de găsit.

Vorbesc la telefon cu ceilalţi, ei renunţă să mai urce pe vârf.

Vizibilitatea e mică, pe jos e alb de la zăpadă, pe sus alb de la ceață. Totuşi avem noroc să ne ghidăm după nişte momâi foarte mari de piatră. La un moment dat ne întâlnim cu un tip ce are origini indiene, şi el aflat în căutarea vârfului.



Ne unim forţele, telefoanele şi GPS-urile. Ne răsfiram şi în nici 200m găsim vârful cu micul refugiu de lângă el. Bucuria e mare însă uşor umbrită de faptul că restul coechipierilor au renunţat la ultima parte.

Mare lucru nu am văzut. Din ceea ce citisem vârful se afla pe un platou iar una din marginile acestui platou e extrem de abruptă.

Poza de vîrf pe Ben Nevis

Până la urmă mă împrietenesc cu tipul cu trăsături indiene. Aflu de la el că locuieşte la Birmingham. El e la a treia generaţie care trăieşte în Anglia şi îmi spune că tot nu a scăpat de remarcile rasiste. Ştie şi de legendele cu români dar e de părere cu aceştia nu trebuie trataţi generalizat ci e bine că fiecare om să fie apreciat sau evaluat individual.



Până la urma coborâm împreună. E ciudat cum pe munte întâlneşti oameni cu care te înţelegi bine şi pe care ştii că după finalul traseului nu ai să îi mai vezi vreodată. Mi-a plăcut mult tipul ăsta, am constatat că avem chiar avem multe pasiuni comune. Între timp mai vine şi un pic de ploaie. Nu mai ţinem cont de serpentine ci le tăiem la mare artă, că doar suntem la noi acasă :) Oricum pe munte nu mai e nimeni în afară de noi şi de grupul mic împreună cu care am urcat pe vârf.

Coborârea o facem în timp record şi ajung în parcare şi la maşină cam la 10 minute de restul coechipierilor mei. A fost o experienţă interesantă şi cu acest Ben Nevis însă sunt sigur că s-ar fi putut găsi şi modalităţi mai eficiente de a duce traseul până sus.

Ne-am plimbat şi prin centrul orăşelului Fort William. Dintr-o casă de undeva de la etaj răsună muzica de cimpoi. Tipii nu erau profesionişti, cred că se aflau la o repetiţie. Aşa că muzica lor am simţit-o cam agresivă pentru urechi.

Obosiţi ne retragem la locul de cazare ce se afla în localitatea Kinlochleven unde stăm la o pensiune foarte drăguţă. Dimineaţa bucătarul maghiar Csabi ne uimeşte cu o mare varietate de preparate la micul dejun.

Ziua 3
Soarele apare în sfârşit şi pe cerul Highland-ului şi pare că astăzi chiar va sta acolo. Vremea se îmbunătăţeşte semnificativ. Noi o să facem un circuit cu maşina care ne va duce în micul şi cochetul oraş Oban după care urmează să ne întoarcem prin valea Glencoe.



Loch Leven

Ceva castel bîntuit :)

Ne oprim pe malul lacului Loch Leven. Peisajul este superb: apă, munte, zapadă și insule. Ceva ce vezi rar.

Drumul ne va duce pe malul unei ape ce reprezintă o incursiune a apelor oceanului în interiorul uscatului. Admirăm fiorduri până la drumul ce duce la Oban. 



Situat pe conturul unui golf, micul şi cochetul oraş Oban ne întâmpină cu o vreme plăcută şi numai bună de plimbare. Refluxul a lăsat o parte din ambarctiuni pe nisip.  Clădiri cochete şi de diverse culori stau aşezate una lângă cealaltă pe mal.



Ţărmul este destul de înalt. Pe o colină aflată desupra golfului se afla o construcţie ciudată, circulară ce seamănă de departe cu Coloseumul. Numele ei este Mc Graig’s Tower.

Ca să ajungi la acest, impropriu spus, turn trebuie să urci nişte scări străjuite de flori mari şi frumoase. Din loc în loc este câte o bancă unde poţi să te odihneşti. Ajungem în vârful colinei şi mergem în interiorul construcţiei. McCaig’s Tower este făcut din granit şi are o circumferinţă de aproximativ 200m.

Construcţia este opera unui bancher şi arhitect numit John Stuart McCaig. Sub îndrumarea lui a fost făcută această construcţie începând din 1898. Intenţia lui a fost aceea de a ridica un monument durabil pentru familia sa. McCaig era un mare admirator al arhitecturii romane şi greceşti. El a elaborat o structură bazată pe cea a coloseumului din Roma. De asemenea dorea ca în interior să găzduiască un muzeu şi o galerie de artă.

Moartea sa însă a dus la încetarea lucrărilor în stadiul în care le vedem şi astăzi. Edificiul este astăzi parc.


Se poate ieşi în afara zidurilor. Acolo este amenajat un loc frumos de belvedere de unde poţi urmări toată activitatea ce se desfăşoară în golf.

Revenim în centrul oraşului şi optam pentru o plimbare pe plajă sau pe lângă plajă spre Catedrala St. Columba. Vremea se strică brusc şi până vizităm catedrala plouă de-a binelea. Ne întoarcem la maşină şi plecăm spre frumoasă şi somptuasa vale Glencoe.

 
Intrarea în Glencoe
 
 
Zona Glencoe se dezvăluie mai întâi cu forme line, apoi vârfurile sunt din ce în ce mai înalte, după care dispar subit în mlaştina Rannoch Moor.
 
 
Atmosfera din Glencoe se pretează la o vizită pe vreme mohorâtă, pentru că locul a fost martorul unei întâmplări tragice în secolul al XVII-lea. Atunci, bărbaţii din clanul MacDonald au fost căsăpiţi de rivalii lor, Campbellii, la ordinul regelui William de Orania, atins în orgoliu de necredinţa primilor. Amintirea masacrului se păstrează şi astăzi, iar un hotel din satul Glencoe, Clachaig, are montată undeva la recepţie inscripţia „Nu primim vânzători ambulanţi sau Campbelli”, evident o glumă.


Glencoe este locul în care s-au filmat scene din filmul Harry Potter şi tot aici s-au luat cadrele pentru un episod din seria James Bond, Skyfall.

Deci premisele unei excursii de calitate erau îndeplinite. Şi într-adevăr nu am fost dezamăgiţi. Glencoe cred că este tot ce are mai bun regiunea Highlands.

Piramide de stâncă se ridică de nicăieri, ape învolburate, lacuri, cascade se găsesc din abundenţă. Se pot face numeroase trasee pe munte. Deşi pregătisem minuţios un traseu cu plecare şi sosire în Glencoe nu am reuşit nici măcar să îl începem. Dar asta rămâne pentru o altă dată.. sau poate pentru niciodată.

Ziua 4

Dimineaţa ne punem la drum către Fort Augustus. Vremea e închisă însă norii par a sta destul de sus şi putem vedea din câteva locuri zăpezile de pe Ben Nevis. Drumul ne duce printr-o zonă cu lacuri şi canale: Loch Lochy, Loch Oich. Din loc în loc observăm ecluze.



Ben Nevis
 


Cerbul Cornel aflat la păscut pe marginea drumului
 
 
Peisaj rural din Scoția
 
Practic mergem de-a lungul Canalului Caledonian ce unește oraşele Corpach( aproape de Fort William ) şi Inverness pe parcursul a 97 km. A fost proiectat şi construit la începutul secolului XIX de către inginerul Tomas Telford. Construcţia a început în anul 1803 şi s-a încheiat în 1822. Este folosit cu succes şi astăzi.
 


 Navele ce trec prin acest canal trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: lungime maximă 45m, lăţime maximă 10m. Aceste constrângeri sunt date de ecluzele care trebuiesc parcurse. Acestea sunt în număr de 29. Apogeul ecluzelor se întâlneşte în localitatea Fort Augustus, aflată pe malul celebrului Loch Ness.


La Fort Augustus se afla 5 astfel de ecluze, foarte aproape una de alta. Noi am avut şansa să şi vedem câteva ambarcaţiuni aflate în plin proces de ecluzare. Practic din apele lacului Loch Ness, trecând prin cele 5 ecluze o ambarcaţiune urca o diferenţă de nivel de aproximativ 10m.


Fort Augustus mai este cunoscut şi pentru sticlă produsă în atelierele de aici. Câteva magazine de suveniruri vând diverse obiecte şi podoabe din sticlă.


Cea mai de succes poveste a acestor locuri însă este alta: cea a monstrului din Loch Ness.

Legenda modernă s-a născut abia pe 2 mai 1933 când a fost publicată ştirea că acest monstru a fost văzut în apele lacului. Un cuplu a susţinut ideea că monstrul era pe mal, traversând drumul de pe ţărm.

Ziarele britanice au trimis reporteri în Scoţia pentru a veda monstrul. S-au găsit urmele unui imens animal patruped. Au fost luate mulaje cu urmele găsite în pământ şi trimise la Muzeul Britanic de Istorie a Naturii, care a anunţat că urmele erau ale unui hipopotam.

În 1934, o faimoasă fotografie, prezenta o creatură asemănătoare cu un dinozaur, al cărei gât lung ieşea din apele învolburate. Această fotografie i-a făcut pe unii să speculeze ca Nessie ( numele de alint al monstrului ) era singurul supravieţuitor al unei specii dispărute de mult, plesiozaurul. Plesiozaurul acvatic, se presupune că a dispărut împreună cu restul dinozaurilor, cu 65 de milioane de ani în urmă. Totuşi, Loch Ness a fost îngheţat în timpul erei glaciare, astfel încât această creatură ar fi trebuit să străbată calea dintre mare şi răul Ness în ultimii 10000 de ani. Plesiozaurul, despre care se crede că a avut sângele rece, nu ar fi putut să supravieţuiască multă vreme în apele îngheţate din Loch Ness.

În anii ‘60 mai multe universităţi britanice au organizat expediţii la Loch Ness. În cadrul acestor expediţii s-a utilizat un sonar pentru a cerceta adâncurile. Nu a fost descoperit nimic concludent dar un semn de întrebare rămâne fiindcă la fiecare expediţie, operatorii sonarului au detectat imense obiecte subacvatice care se mişcau, fenomen pe care nu l-au putut explica.

În 1975, Academia de Ştiinţe Aplicate din Boston a combinat sonarul cu fotografia subacvatică. După ce au făcut fotografia, au mărit-o zărind posibilă înotătoare imensă, creatura asemănătoare unui plesiozaur.

S-au mai făcut expediţii şi în anii ‘80, ‘90 dar rezultatele au fost neconcludente. Cercetări se fac în continuare, entuziasmul turiştilor şi al investigatorilor profesionişti sau amatori neputând fi stăvilit.

Monstrul din Loch Ness a fost botezat de localnici Nessie şi este probabil simbolul care atrage anuală aici o grămadă de turişti şi de de bani.

Pentru Scoția, peisajul din jurul lacului este destul de monoton, de aceea legenda vie despre existența celebrei bestii este o adevărată mană cerească pentru responsabilii cu turismul din regiune. Vizitând Loch Ness, nu poți scăpa de influența monstrului. În orășelul Drumnadrochit se găsește Centrul Oficial de Expoziții dedicat Monstrului din Loch Ness, unde organizatorii încearcă din răsputeri să convingă turiștii că Nessie există, recurgând la prezentări de filme și la diverse exponate. De credința în existența monstrului depinde bunăstarea întregii regiuni.

Ţinem în continuare ţărmul lacului. Ziua e urâtă ceţoasă, numai bună de găsit monştri. Pe malul lacului se află cel mai mare castel din Scoţia, Urquhart din care nu au mai rămas decât ruinele. Dar asta nu îi împiedica pe cei ce îl administrează să ceară un preţ exorbitant pentru vizitarea lui.

Lăsând la o parte legendele, Loch Ness este unul dintre cele mai mari lacuri din Scoţia având o suprafaţă de 56km pătraţi, adâncimea medie 132m, adâncimea maximă 226m. Dacă mergi pe drumul de pe malul sau, de la un capăt la celalat sunt cam 40 de km. Apoi lacul se strâmtează devenind râul Ness care ne duce la..Inverness.

Celebrele vaci scoțiene

Inverness

Odată ce am intrat în Highlands plăcuţele indicatoare de pe marginea drumului au devenit mai numeroase. Şi asta pentru că o parte din ele conţin informaţii scrise în limba scoţiană, limba ce încă mai este folosită de highlanderi şi de celebrele lor clanuri.


Inverness este un oraş drăguţ. E cel mai nordic punct în care am fost până acum. Centrul este frumos şi plin de străduţe şi magazine specifice. Ploaia şi vântul însă ne-au făcut să nu îl apreciem poate la adevărata să valoare.

Acum highlanderii din clanuri vorbesc la telefonul mobil

 

Rîul Ness

Către seară am plecat spre Aberdeen unde am fost găzduiţi de prietenii noştri Argentina şi Marcel, doi oameni foarte de treabă care ne-au făcut să ne simţim ca acasă. Vă mulţumim! Pe Marcel şi Argentina i-am cunoscut acum mai mulţi ani în România într-un context legat de excursiile pe munte. Am rămas prieteni. Ei locuiesc de câţiva ani în Scoţia şi chiar mă bucur că am reuşit să ne revedem.

 

Celelalte povești din Scoția:

https://bogdanbalaban.ro/462.html

https://bogdanbalaban.ro/708.html

Toate fotografiile Adaugă un comentariu Înapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole
Nu exista comentarii

Adăugati un comentariu

Citește și alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2024