Nu a trecut prea mult de la momentul în care am păşit în 2009 şi iată că pentru mine a sosit momentul primei premiere din acest an. Am fost în Masivul Cozia pentru prima dată. S-a întâmplat să mai trec pe lângă el şi să îmi doresc să îl urc. Dar n-a fost să fie.

La aflarea veştii că voi merge în Cozia mai mulţi amici m-au întrebat:

- Mergi să vezi umbra lui Mircea?
- Ştiu şi eu?

Umbra lui Mircea poate că nu mai este la Mănăstire, unde nu mai are parte de linişte, mi-ar place să cred că s-a sălăşluit pe undeva pe lângă Colţii Foarfecii de unde să vegheze valea.

Ne-am început urcarea de lângă Mănăstirea Turnu, pe drumul marcat cu banda roşie. Indicatorul ne spune că avem de urcat 5 ore şi jumătate până la cabană. Şi a fost întocmai. Ne desfăşurăm în următoarea formaţie, în ordinea numerelor de pe tricou: Oana, Ciprian, Bogdan şi dl. State Moldoveanu ( zis Bunicu ).


Urcăm pe lângă mănăstire pe serpentine largi acompaniaţi de cântec de păsărele. Întâlnim pe drum câteva adăposturi, care de bună seamă că au fost construite întru odihna cutiilor de bere şi peturilor. Ajungem în Curmătura La Troiţă, unde dăm de un adăpost ceva mai solid şi aflat în stare bună, de o cruce de lemn şi de rămăşiţele alteia, din piatră. Tot aici e o mare intersecţie de poteci. Benzii roşii i se alătură banda galbenă şi cea albastră. Ar fi fost nimerit un stâlp cu săgeţi indicatoare. Din fericire avem hartă.

Cele trei marcaje continua o vreme împreună. Printre copaci vedem releul. Eheei, mai e cale lungă! Apoi banda roşie se desparte şi merge spre stânga angajându-se pe sub Muchia Scorţaru. Din când în când poposim pe câte o stâncă dezgolită ce ne oferă frumoase privelişti spre Valea Oltului, spre Pietrele Roşii. Cam după o oră şi jumătate ajungem la un izvor numit La Troc, singura sursă amenajată de apă de pe traseu.


Ne răcorim şi plecăm mai departe. Înainte de a ajunge în Valea Turneanu aud foşnete în pădure. Mă opresc imediat şi sunt oarecum jenat de faptul că am speriat vreo 4 capre care aleargă spre un loc mai sigur.

Urmează o urcare accentuată care începe de-a lungul pârâului. Apar pe potecă primele petece de zăpadă. În dreapta printre stânci, un pârâiaş cade elegant de pe pietre.


Nu suntem singuri, o coană bufniţă( cred ) ne veghează drumul. Ieşim în Şaua Turneanu şi ne odihnim lângă adăpost. Întâlnim un marcaj triunghi roşu care pleacă de lângă Mănăstirea Turnu şi care de aici merge la cabana Cozia alături de banda roşie. Printre copaci zărim vârful releului. Mai avem de tras. Urcăm continuu câteva muchii şi ne tot oprim şi ne minunăm de toate câte le vedem.


Un apus de soare blând, ce te poate oare bucura mai blând şi mai simplu?


Treptat zăpada pune stăpânire pe potecă. Stratul nu e mare, e moale, nici măcar nu ne sinchisim să mai punem parazăpezile. Urcarea e aspră însă poveştile bunicului o fac tare plăcută. Urcăm ceva mai bătrâneşte împreună dar vorbim câte în luna şi în stele.

Pe ultima parte poteca ne oferă minute bune de respiro. Mergem pe curbă de nivel până ajungem sub Vf. Ciuha( 1668m) , cel mai înalt din masiv şi dotat cu releu. Sub el poteca traversează o zonă ceva mai delicată numită Piatra Rea. Trecem fără probleme şi zărim luminile cabanei.

Cabana Cozia în iarnă păstrează atmosfera de demult a cabanelor. Lume puţină dar de calitate. Cabanier caracterizat de foarte mult bun-simţ.
Preţuri decente:
- Cazare 25 lei / pat
- Ceai 2 lei
- Ciorbă 7 lei
- Bere la sticlă 3 - 3,5 lei
- Bere la cutie 6 lei
- Suc 7 lei

Camerele sunt bine încălzite şi curate. Bunicul e hâtru şi cu chef de vorbă. Ce ne putem dori mai mult?

Înainte de a merge la somn ies afară şi Bunicu îmi arata nişte nori fusiformi.

- Vezi forma lor? Cam în 24 de ore zăpada va fi aici.

Noaptea trece repede însă dimineaţa e destul de înceţoşată. Stau la masă cu Bunicu care observă pe geam o rază de soare.

- Uite răsăritul! Hai! Dacă nu ieşim acum îl pierdem!

Lăsăm totul baltă şi alergăm afară de ziceai că vine sfârşitul lumii. De vă veţi uita peste poze o să vedeţi un răsărit de soare ceva mai original, într-o atmosferă hipnotică creată de ceţuri.


Vremea se închide şi mai tare, ceața cuprinde totul ( nu se mai vede releul ). Începe şi un pic de lapoviţă. După un ceai sau o cafea plecăm pe la ora 10 spre maşina ce ne aşteaptă cuminte lângă Mănăstirea Turnu. Socotim că e mai sigur să coborâm tot pe Turneanu. Ne mişcăm repede la început cu scopul de a ieşi din plafonul de nori. Mai jos însă ne aşteaptă ploaia. Ajungem în Şaua Scorţaru după o oră.

Ne despărţim de dragul de a mai face o variaţie. Ciprian şi Oana sunt pe bocanci de iarnă şi aleg să coboare tot pe unde am urcat. Eu şi bunicul vom coborî pe triunghiul roşu pe Muchia Turneanu şi Pietrele Roşii.

Traseul urmează în prima fază muchia împădurită, din când în când zonele stâncoase sunt ocolite. Marcajul este în stare bună, nu este foarte des deci trebuie căutat cu atenţie căci zona este puţin umblată, poteca destul de îngustă, înfrunzită şi noroioasă. La un moment dat începem să coborâm spre pietrele roşii. Zona este tare accidentată şi alunecoasă. Recomand acest drum strict pentru coborâre. Păşim cu atenţie, mai tragem şi câte o căzătură.


Privelişti sunt puţine. Doar câteva terase permit să observi valea sau pereţii stâncoşi şi Mănăstirea Turnu. Ploaia sâcâitoare nu ne permite să ne bucurăm prea mult de ele. Poteca devine mai lină şi iată-ne ajunşi la maşină. Pe triunghiul roşu am mers fix două ore.

Mai târziu am constat că muntele şi-a luat un mic tribut. Lentila dreaptă a ochelarilor mei a rămas pe undeva între Şaua Turneanu şi Mănăstire. Nu-i nimic, cumpăra mama alta!

Excursia noastră a fost una reuşită. În final îmi permit să atrag atenţia asupra unui fapt. Munţii Coziei nu sunt extraordinar de înalţi însă diferenţa de nivel ce trebuie parcursă este însemnată, adică 1200 - 1300m. Ceea ce presupune o bună documentare şi o bună pregătire fizică şi phishică.

Ţin să mulţumesc domnului Dinu Boghez pentru informaţiile pe care mi le-a oferit cu generozitate înainte de această ieşire. Mulţumesc şi colegilor de tură, atmosfera creată a fost una ce mi-a adus multă bucurie.

Am rămas însă cu nişte regrete: că nu am văzut Făgărașii, că nu am urcat lângă relee ( nu avea nici un sens în condiţiile acelea de vizibilitate scăzută ) şi că nu am văzut, de sus, luminile şerpuind pe Valea Oltului. Toate acestea sunt suficiente pentru a reveni. Am făcut-o poate în cea mai frumoasă zi de toamnă trăită de mine.