Obcina Mestecăniș: vîrfurile Hrobi și Lucina

Data publicării: 20 iul 2016

La orele de geografie, în lecţiile despre grupele de munţi, la un moment dat vei da de un termen cam ciudat: obcina. Primul gând care îţi vine, e să întrebi: ce-i aia? Nu ştiu câţi dintre profesori ar putea da un răspuns complet. Definiţia ar fi aceea de culme, coamă prelungită de deal sau de munte care unește două piscuri; versant comun care formează hotarul dintre două proprietăți; înălțime acoperită de pădure. Aşa spune DEX-ul.

Tot atunci mai afli că în Bucovina se găsesc trei Obcine, de la vest la est: Mestecăniş, Feredeu şi Obcina Mare. Până acum nu am ajuns în preajma lor şi nu prea îmi imaginam de ce ar fi ele altfel decât nişte dealuri sau nişte munţi. Mai ales că înălţimile maxime treceau de 1500m. Totuși, cînd mergi la locul faptei vei afla că există încă o obcină, cea a Brodinei, aflată aproape de granița cu Ucraina.

Abia în 2016 mi-am pus în plan să şi urc pe ele. Planul de acasă era să fac o tură în Obcina Feredeu şi una în Obcina Mestecăniş. Ajungând în preajma lor, pot confirma definiţia de mai sus.

Prima dată am încercat să abordăm Obcina Feredeului. Din păcate am plecat destul de târziu spre traseu, în plus marcajull pe care doream să îl parcurgem există doar pe hartă, nu şi în teren. Am mers pe lângă râul Moldova, am încercat să intrăm pe o vale, am mers kilometri buni. Într-un final am întâlnit un localnic şi acesta ne-a spus că o abordare mai înţeleaptă ar fi fost din partea opusă, de la Moldoviţa.

În plus vremea se cam stricase şi se pregătea de ploaie. Aşa că am renunţat. Am revenit la drumul principal cu gândul să urmăm valea spre localitatea Izvoarele Sucevei în speranţa de a găsi un potenţial traseu.

Ploaia a fost scurtă dar intensă. Noi am mers şi am tot mers cu maşina. La un moment dat asfaltul a dispărut chiar înainte de a intra în Izvoarele Sucevei. Am văzut un indicator ce ne avertiza că suntem aproape de graniţa cu Ucraina - 4km. Până în centrul localităţii româneşti mai aveai de bătut 2km.

Am fost surprins să găsesc şi marcaj banda roşie către Pasul Mestecăniş.

Tot acolo era şi un indicator ce te trimitea la Cârlibaba. No, asta mie mi s-o părut interesant. Ştiam că trebuie urcat un pas, apoi se coboară pe lângă râul Cârlibaba şi în final se poate ieşi pe valea Bistriţei Aurii.

Drumul ăsta nu e asfaltat însă pare a fi în condiţii bune. În primăvara mai fusesem pe el pe o bucată de 7-8 km dar în partea cealaltă, între Cârlibaba şi Iedu.

Începem să urcăm spre satul Bobeica. Speranţa mea ascunsă era să întâlnim o maşină care să vină din partea opusă şi să aflăm de la şofer informaţii despre starea drumului. Tactica a funcţionat şi aflăm că se poate trece chiar şi cu o maşină cu garda joasă, aşa cum este a noastră. Urcăm şi parcăm în pasul Cârlibaba. Soarele reapare pe cer, temperatura e optimă, peisajul îţi taie respiraţia. În plus, regăsim şi banda roşie care merge către Pasul Mestecăniş.

Ne pregătim de drum, o punem pe Maria în rucsac şi ne conversăm cu nişte oameni ce lucrează la fân. Au şi ei un copilaş mic, aşa că facem schimb de impresii. Ne atrage atenţia modul în care se pune fînul la uscat, pe nişte structuri lemn făcute special pentru asta.

Pornim din pas pe un drum mărginit de garduri. Bucovina e plină de garduri făcute din lemne lungi. Sunt şi relativ înalte. Mai stăm de vorbă cu un domn care rămâne surpins văzând-o pe Maria în rucsacul de cărat copii. Ne spune cum să urmăm drumul şi ne atrage atenţia în mod expres să nu ne urcăm pe un vârf stâncos ce se vede în stânga. Ciudat.. Ăla pare cel mai fain vârf. Cică nu e poteca până la el..

În fine, pornim mai departe şi la un moment dat drumul e barat de o bucată de gard..mobilă. Adică lemnele nu sunt bătute în cuie, pot fi date la o parte şi apoi puse la loc. Sincer n-am înţeles stilul ăsta. Din moment ce mergi pe drum de ce să îl barezi? Sau dacă îl barezi, de ce să nu faci un pârleaz?

 

De aici încolo o să tot găsim garduri, unele fixe, altele mobile. Aşadar cine merge în Obcina Mestecăniş trebuie să ştie îl aşteaptă probe cu sărituri de garduri. Totul merge bine până când drumul ne duce în curtea unei gospodarii. De acolo începe o bucată mocirloasă terminată cu gard. Fix.

Şi dai să sari, pe partea ailaltă mocirla e şi mai mare. Am hotărât să nu mai ţinem drumul ca în mod evident nu eram echipaţi corespunzător. Adică cu cizme de cauciuc. Căutam o soluţie de ieşire pe culmea din stânga, cea cu vârful buclucaş numit Hrobi.

În scurtă vreme găsesc o potecă firavă dar bună care începe să urce. Ghiciţi până unde? Până la un alt gard. Pe care îl sărim. Oare ce va zice Maria peste ani, când îi vom arăta pozele şi-l va vedea pe taică-său sărind garduri cu bietul copil atârnat pe rucsac?

De aici pare-se că treaba se mai domoleşte. Să nu credeţi că scăpăm de garduri însă acum cel puţin nu mai trebuie să le sărim. Se poate ieşi în coama pe o potecuţă clară. Suntem întâmpinaţi de nişte văcuţe care se uită cam nedumerite la noi. Probabil că nu văd oameni prea des.







 

În altă ordine de idei. Iarba e mare și plină de tot felul de flori, o explozie adevarată de mirosuri, de culoare, de frumos.

Ne apropiem de virful Hrobi și cind mă uit mai bine văd ca pe el se găsește un fel momâie.

Continuam urcusul, acum avem o panta mai mare însa scurtă. Ajungînd aproape de stînca din vîrf vad o frumoasa colectie de peturi pline cu fructe de padure și puse la păstrat. Mai sa fie!

Dau să trec de partea cealaltă a stâncii și aici surpriză de proporţii: un om locuia aici. E îmbrăcat sărăcăcios, are barbă și păr încâlcit. Omul ăsta făcuse nişte excavaţii şi trăia într-un fel de grotă.

Îl salut prieteneşte, îmi răspunde cu bunăvoinţă. Accentul lui sună însă ciudat. Omul ne invită să luăm loc pe o stâncă şi ne serveşte cu nişte vin de afine. Mai degrabă este un sirop.

Conversaţia se leagă uşor natural. Omul ăsta ne spune că forfota lumii în care trăim este prea mult pentru el şi că de un an şi jumătate locuieşte aici, departe de lume. Spune că a decis să îşi pună toată nădejdea în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Care, după cum se vede, au grijă de el.

 

 



Și surprizele încep sa curgă: nenea asta ne spune că s-a născut în Germania, ca a trait în Berlin. E neamț get-beget. După Revolutie a venit în Romania la Brașov, unde a pus bazele primei școli Waldorf de la noi. A fost profesor.
 

Omul ăsta trăieşte într-un peisaj de vis, transmite foarte mult calm şi linişte. Îmi arată Vf. Țapu Mic din Munţii Țibău şi îmi spune că şi acolo erau într-o vreme oameni ca şi el, care hotărâseră să se retragă din lumea noastră agitată.

Locuinţa lui e tare interesantă: ca să iasă a construit o ușă-pod-mobil. Momâia pe care o văzusem mai de jos este de fapt un horn. Ne spune că nu l-a construit foarte bine şi că trebuie să îl refacă. De asemenea ne zice că mănâncă în general fructe de pădure şi ciuperci. Se pare că noi suntem primii săi vizitatori. Sursa de apă e cam la 30 de minute de mers pe jos.

Ne arată şi Vf. Lucina, ţinta noastră de mâine. Rămânem foarte impresionaţi de această întâlnire, nu prea avem cu ce să îl ajutăm, îi lăsăm apa noastră şi ceva bani pe care cu greu îi acceptă.

Pornim spre o să aflată chiar în faţă. Suntem sfătuiţi să trecem pe cealaltă parte a gardului care ţine culmea. Gardul ăsta e cam înalt şi escaladarea lui nu pare cea mai bună idee. Aşadar ostilităţile se desfașoară în următoarea ordine:

pun jos rucsacul
iau copilul din rucsac
pun copilul în braţele mamei
trec târâş, pe sub gard
îmi iau rucsacul
primesc copilul de la mamă
pun copilul în rucsac în timp ce Ramona vine şi ea târâş pe partea corectă a gardului.

 

No, că am trecut şi de gardul ăsta. Mai urcăm încă două mici vârfuri aflate în apropiere, vârfuri cu belevederi faine spre valea Moldovei, Obcina Feredeu, Vf. Lucina şi Munţii Tibau.

După treaba asta ne aşteaptă o bucată bună de coborâre până în şa. Bineînţeles că ne descurcăm bine până ce dăm de un alt gard. Asta e vechi şi cam putrezit aşa că a fost nevoie să căutăm şi să testăm temeinic rezistenta lemnelor.

De aici avem drum destul de clar dar tot nu scăpăm de probă de sărit garduri. Una din ele a fost mai ciudată fiindcă de partea cealaltă am fost aşteptaţi de un cal care ne privea cam insistent.

După încă câteva garduri şi o bucată de mocirla ajungem la gospodăria de care vă povesteam mai sus, iar de acolo şi până în pas nu am mai întâmpinat probleme deosebite. Ne-am urcat în maşină şi ne-am îndreptat spre localitatea Moldova-Suliţa, iar de acolo am urcat spre Herghelia Lucina.

Lînga herghelie se gasește o pensiune frumoasă cu condiții foarte bune și oameni primitori. Pensiunea se numeste Cătălina iar o noapte acolo costa 100 de lei.

Seara dăm o fugă până la grajduri să vedem caii. Mi se par extraordinar de mulţi. Ne aflăm la Secția Centrală unde există două adăposturi pentru iepe mame și unul pentru armăsari pepinieri. Cei ce lucrează acolo mi-au spus că au în grijă aproximativ 400 de cai.

Istoria acestui loc este foarte interesantă. Înainte de înfiinţarea hergheliei de cai huţuli, începând cu anul 1788, Lucina a fost întrebuinţată ca păşune alpină pentru caii de diferite vârste şi rase de la herghelia Rădăuţi.

În anul 1807 au fost construite adăposturi pentru tineretul cabalin, însă acestea au fost distruse în totalitate de incendii în anul 1813. În anul 1817 s-au construit din nou la Lucina patru grajduri pentru herghelie, un grajd pentru caii de muncă şi locuinţe pentru personalul existent. A urmat apoi o perioadă de amenajare a păşunilor, de drenare a mlaştinilor şi în anii 1846 - 1847 s-a construit primul drum care a făcut legătura între Herghelia Lucina şi comuna Moldova-Suliţa, pe valea Lucavei.

În anul 1856 s-a înfiinţat herghelia de cai huţuli de la Lucina sub comanda cavalerului colonel Martin Von Hermman, infanterist. Această rasă era apreciată de armată austriacă datorită abilitaţilor excepţionale de a se strecura pe potecile de munte, pe marginea prăpastiilor. Huţulii pot duce o încărcătură impresionantă pe samar nefiind pretenţioşi la condiţiile de hrănire. Au o rezistenţă şi un grad de adaptabilitate foarte mare.

De la înfiinţarea ei şi până în anul 1914, herghelia a aparţinut imperiului Austro-Ungar, împreună cu herghelia Rădăuţi.

În anul 1875, din motive necunoscute, herghelia este desfiinţată, însă datorită cererilor armatei, ea a fost reînfiinţata în anul 1877, având un nucleu de reproducţie format din zece iepe cumpărate de la populaţia din zonă, şi armăsarul Stirbu achiziţionat din cătunul cu acelaşi nume.

După reînfiinţare, efectivul matcă a crescut simţitor, ajungând în anul 1891 la 71 de capete. Evoluţia rasei huţul a înregistrat progrese deosebite în Herghelia Lucina până în luna august 1914 când din cauza războiului herghelia a fost evacuată din Bucovina în Austria.

După terminarea războiului, statul roman a fost invitat la ultima licitaţie organizată de statul austriac la Viena, în anul 1919 de unde a cumpărat o parte din materialul de reproducţie al fostei herghelii Rădăuţi, printre care şi un număr redus de iepe şi armăsari de rasă huţul, proveniţi din Herghelia Lucina. Astfel, la 29 iulie 1919, s-au adus la Rădăuţi 150 de capete de armăsari şi iepe de reproducţie.

A urmat apoi o perioadă de organizare a hergheliilor Rădăuţi şi Lucina până în anul 1922, când nucleul de bază rasei huţul era compus din 26 de iepe.

La 10 martie 1944 în timpul celui de-al doilea război mondial, efectivul de iepe mame, armăsari precum şi o parte din tineretul hergheliei Lucina a fost evacuat la Sâmbătă de Jos, la poalele Munţilor Făgăraş. În timpul luptelor care s-au dat pe teritoriul hergheliei au ars toate adăposturile pentru animale şi toate locuinţele.

Abia după 1954 s-a refăcut toată infrastructura şi tot atunci au venit înapoi caii huţuli.

Am revenit la pensiune şi am stat puţin de vorbă cu vecinii noştri, o doamnă din America însoţită de soţul său, un roman. Domnul ăsta ne spune că a plecat în Statele Unite în 1984, a mai venit odată în 1990. Iar acum se afla în România după o pauză de 26 de ani. A coplilarit aici, la Herghelia Lucina şi locul acesta i se pare a fi raiul pe pământ. În plus are ceva cunoştinţe comune cu Ramona. Asta ca să vezi ce mică e lumea.

În ziua următoare am plecat cu gândul de a urca Vârful Lucina. Aparent nu pare a fi o treabă complicată. Din zona centrală a hergheliei se merge pe un drum forestier, cale de mai bine de o oră până la nişte grajduri aflate la baza acestui vârf. Locul ăsta cu grajduri se numeşte Camionca. De acolo e de urcat consistent şi abrupt până pe Vârful Lucina 1588m cel mai înalt din Obcina Mestecăniş.

Până la grajduri nu am întâmpinat dificultăţi deosebite: de la pensiune am mers către zona centrală a hergheliei pe un drum de pământ. Înainte de prima clădire facem dreapta, urcăm uşor un deal. De pe culmea lui se văd grajdurile de la Camionca unde sunt ţinuţi armăsarii tineri. În spatele grajdurilor se ridică semeţ un vârf de munte, Lucina.

În partea de sus este o turmă de oi iar pe la jumătatea pantei pasc răspândiţi o mulţime de cai.

Până la grajduri se merge în coborâre uşoară. Drumul se termină, aţi ghicit, cu un gard care te duce fix între grajduri. Însă ceva ne derutează. În paralel mai este un drum, pe care vine o maşină. Credeam că drumul nostru de fapt este pe acolo, fiindcă ocoleşte grajdurile şi pare a prinde o culme pe care se poate urca.

Din păcate nu a fost aşa, după o bucată drumul a cotit brusc dreapta şi a intrat în pădure. Încercam să revenim la grajduri dar pe scurtătură. Trecem un pârâu. Sărim un gard sub privirile amuzate ale unor tăuraşi. Hm...nici urmă de cal pe aici. Mai sărim un gard, dăm de nişte mocirle şi nămoale care ne descurajează. Sărim gardul înapoi şi traversăm încă o rundă de namoale. Mai sărim încă un gard şi pare-se că am ajuns pe drumul cel bun.

Mergem până la pârâu , prindem o potecă dar aceasta se termină brusc. De aici încolo avem de urcat abrupt şi consistent. Ce e mai rău e faptul că nu ne vedem ţinta, cel puţin pe prima parte a urcării.

Alegem să urcăm pe culmea din dreapta care se încheie cu o bucată stâncoasă pe care o luăm drept reper intermediar. Drumul e la fel de poetic: iarba mare, multe insecte, gâze, flori de toate felurile şi culorile. Maria e veselă tare, râde şi vorbeşte în legea ei.





 

Curând dovedim urcarea şi ne cocoţam e stânca de care vă povesteam un pic mai sus. Ultima porţiune este aproape dreaptă şi tine culmea în urcare uşoară. Vârful Lucina este semnalizat extrem de modest. Pe culme este un gard iar acolo unde se găseşte vârful este pus un par mai lung în vârful căruia mai este bătut un lemn astfel încât să formeze o cruce.

Celebrăm momentul. Maria însă are nevoie hrană şi de a fi schimbată. Pentru mine şi Ramona locul ăsta însă va avea o însemnătate specială: aici este locul în care Maria a făcut primii săi paşi pe munte. La propriu. E adevărat, cu ajutor.

Mi-ar face plăcere că peste ani să vină aici pe picioarele ei, cu prietenii ei, poate cu copii ei.

Facem pe vîrf o pauză mai consistentă. Începem să simțim cum soarele arde. Nu avem unde ne ascunde. Fac o scurtă plimbare pentru a identifica o ruta de coborire pe partea cealaltă. Și o găsesc destul de ușor.

 

De pe vîrf identificam vîrful Hrobi, vizitat ieri, dar și vîrfuri din Munții Rodnei, Suhard și Țibău. Și să nu uitam si de Obcina Feredeu care de aici pare a fi mult mai impadurită.

Coborâm destul de repede minunându-ne de vizibiliatatea bună şi de cât de repede ne mişcăm la vale. În scurtă vreme ajungem la grajdurile Camionca iar de aici drumul până la pensiune e simplu şi uşor. Totuşi găsim o scurtătură.

Toată tura a durat 6 ore, 3 ore de urcare, o jumătate de oră de pauză pe vârf şi două ore şi jumătate la coborâre. La final, că de obicei recapitularea:

Ziua 1:
Traseu: Pasul Cârlibaba - Vf. Hrobi şi retur
Marcaj: pe o porţiune am găsit banda roşie
Durata: 4 ore

Ziua 2:
Traseu: Herghelia Lucina - Vf. Lucina şi retur
Marcaj: nu există
Durata: 6 ore



Adaugă un comentariu Înapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole

Comentarii: 2

  • Radu Puscarciuc

    21 iul 2016 13:01:03

    Am citit cu ... sufletul la gura, dar mai ales incantat, reportajul drumetiei voastre pe obcinele bucovinene, caci intamplarea face sa-mi fi petrecut copilaria - de la 4 la 6 ani, deci nu eram cu mult mai mare decat Maria ! - in Campulung Moldovenesc, la poalele Obcinei Deia (parte a Feredeului) si tot intamplarea, intamplarile au facut sa nu mai ajung de atunci pe obcinile bucovinene. Dar dorul de ele a exitat mereu, devenind acum, din cauza (sic !) reportajului tau ... insuportabil ! Asa ca iți multumesc, Bogdane, ca m-ai facut sa ma hotarasc sa merg, in sfarsit, cat mai curand (sic !), pe obcine !

  • Bogdan

    22 iul 2016 01:06:58

    Ei, atunci e musai sa va intoarceti in Obcine. Daca reusim sa ne sincronizam, poate mergem impreuna.

Adăugati un comentariu

Citește și alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2022