Bulgaria: Canionul Emen

Data publicării: 03 apr 2018

În peregrinările noastre prin ţara bulgărească am avut parte mereu de surprize plăcute. Zona oraşului Veliko Tîrnovo este plină de locuri interesante. Astăzi am să vă povestesc mai multe despre Canionul Emen. Acesta se găseşte aproape de Veliko Tîrnovo, adică la 25 de km de acest oraş.

Înainte de a începe povestea propriu-zisă am să vă spun că am început dimineaţa la cascadele şi lacurile de la Hotnitsa. Nu mai ţin minte a câta oară am fost aici. Dar de data asta am găsit un volum mare de apă. Apele de obicei azurii ale lacurilor acum erau murdare. Nu insist prea mult, am mai scris despre acest subiect mai demult, ce este de reţinut este faptul că locul nu trebuie ratat.

De la Hotnitsa am mers direct către satul Emen. GPS-ul ne-a dus pe nişte drumuri de ţară, uneori mai bune, alteori mai rele până la şoseaua naţională Varna - Sofia. De aici drumul a fost foarte bun până în satul Emen.

Există câteva indicatoare în sat însă par destul de confuze. Studiind harta de pe GPS am văzut de fapt poţi ajunge la canion prin mai multe locuri. Noi am procedat astfel: am traversat satul Emen iar imediat după plăcută ce anunţă sfârşitul localităţii, un indicator ne-a îndrumat pe un drum forestier îngust. Cam după 1km am ajuns într-o zonă unde se poate parca.

 

Acolo există nişte scări de beton care duc la o peşteră şi de asemenea un izvor cu debit bun. Lângă izvor e un adăpost de lemn unde este afişată şi o hartă a zonei. În bulgăreşte. Ne învârtim un pic şi vedem că pe cealaltă parte harta are trecute informaţiile în limba engleză.

 

Practic ne aflăm la începutul potecii ce merge prin Canionul Emen. Mergem câteva sute de metri pe plat. Apoi apar nişte balustrade şi o potecă amenajată ce urca puternic spre unul din versanţii canionului. După un efort scurt şi intens ajungem într-o altă potecă, lată şi se pare mult mai umblată. Am uitat să vă spun, nu există marcaj.

 



 

Ei bine, de sus perspectiva e tare frumoasă. Râul Negovanka îşi croieşte un drum sinuos printre nişte stânci abrupte. Poteca merge mai mereu pe buza prăpăstiei aşa că un plus de atenţie vă fi mereu binevenit. Am avut noroc de o zi foarte frumoasă, senină, într-o perioadă în care în România încă se mai vedeau efectele ultimei ninsori.

 

Poteca merge mai tot timpul drept. Uneori intrăm în pădure. Ne atrage atenţia la un moment dat o mică şi frumoasă cădere de apă pe muşchi de un verde crud. Traversăm micul pârâiaş iar de acolo avem o porţiune în care ai senzaţia că mergi printr-un tunel creat de copaci. Şi uite aşa ajungem la zona cea mai spectaculoasă, cea cu podurile de lemn.



De fapt tocmai aceste amenajări au făcut faimoasă zona canionului Emen. Din păcate podurile şi traseul cel expus s-au deteriorat iar autorităţile bulgare au făcut ce ar fi făcut şi cele române: au închis traseul. Iar apoi nu au mai investit bani în reparaţii.

Podurile şi scările sunt într-o stare avansată de degradare şi într-adevăr nu mai prezintă siguranţă. Într-un loc chiar remarcăm cum natura începe efectiv să le năpădească.



Lăsând la o parte starea actuală, cei ce au gândit traseul merită totuşi laude. Ei au creat un sistem de podete, scări şi balustrade la mare înălţime care permiteau să traversezi, cumva pe sus de pe un versant pe celălalt. Poteca şi amenajările erau ingenios construite, numai din lemn, fără alte materiale moderne. După ce treceai de primul pod, se ocolea o stâncă iar apoi se coborau mai multe trepte. De acolo urma o coborâre abruptă unde, ajutaţi de balustrade ( care acum nu mai există ), ajungeai la alte două podeţe. Şi ușor-ușor se făcea trecerea pe versantul opus unde poteca mergea în continuare până la finalul canionului.

Mergem înainte şi nu departe dăm de un alt pod suspendat peste prăpastie. Şi acesta este şubred şi nesigur. Din fericire, cu atenţie, zona poate fi ocolită. De jos, din vale se aude zgomot mare de ape.

Mergem mereu pe stâncă până la un punct frumos de belvedere asupra lacului de acumulare Negovanka. De la acest punct de belvedere urmăm un indicator ce ne trimite spre Cascada Momin Skok. Deşi la început părea a fi bună, cu trepte amenajate, poteca s-a dovedit a fi un adevărat chin. Era în mare parte noroioasă, alunecoasă şi cu greu puteai să găsești ceva util de care să te ţii. Cred că a fost cea mai dificilă parte a traseului.

La finalul coborârii dăm de un drum forestier. Pe care îl urmăm înspre amonte. Pe măsură ce intrăm în chei se face tot mai rece şi drumul se transformă într-o potecă udă şi alunecoasă. Ocolim un bolovan imens, ne descățărăm câţiva metri şi traversăm un pod de lemn destul de lung. Şi la final vine şi răsplata: vederea cu cascada Momin Skok.

Este vorba de o cădere de apă înaltă cam de 10 metri. Debitul crescut al râului oferă un spectacol impresionant şi din punct de vedere muzical. În limba bulgară Momin Skok, înseamnă Fată tânără care sare. Denumirea aceasta are în spate o legendă care spune că fetele bulgăroaice preferau să se arunce în această cascadă ca să nu se mărite cu turcii care le stăpâneau ţara.

După câteva poze pornim înapoi. Vrem să mergem până la baraj şi totodată să găsim o modalitate de întoarcere mai bună. Poteca noroioasă şi alunecoasă nu mai era o opţiune.

Aşadar ţinem drumul forestier şi tot timpul ne uităm dacă pe undeva nu putem prinde o culme care să ne readucă pe poteca de deasupra canionului. Şi la un moment dat găsim chiar un drumeag fain dar din ce se vede foarte puţin folosit.

Ne continuăm parcursul şi nu ne mai oprim decât la baraj. Lacul arata destul de bine, e curat. Ne atrage atenţia o amenajare ciudată: un pod suspendat inrte barajul propriu-zis şi un turn căruia nu i-am prea văzut rostul. Dar no, nebănuite sunt gândurile constructorilor bulgări de baraje.

Cascada Momin Skik văzută de sus

Ne întoarcem pe acelaşi drum forestier iar la momentul oportun începem urcarea pe drumeagul cel vechi. A fost în fapt o porţiune reconfortantă şi am ajuns fără atâta efort deasupra Canionului Emen.

Am venit spre maşină exact pe acelaşi traseu. Însă înainte de a pleca, am urcat pe scările de beton în Peştera Emen. Peştera însă nu este deloc spectaculoasă, este faimoasa doar pentru o largă familie de lilieci. Dar totuşi merită urcat fie şi numai pentru peisajul văzut din gura peşterii.

Cam aşa arată în martie 2018 Canionul Emen. Este un loc minunat în care merită să îţi petreci câteva ore. Eu cred că este cel mai nimerit de vizitat primăvara, când e verde şi suficientă apă care să asigure debit pentru cascada Momin Skok . Toată plimbarea noastră a durat 3 ore.

Adaugă un comentariu Înapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole

Comentarii: 3

  • Florentina Mihailescu

    04 mai 2019 12:29:51

    Buna. Turnul caruia nu i-ati vazut rostul, se practica in toata lumea la acest tip de baraje. Se numeste evacuator de ape mari. Cand apa creste pana la nivelul superior al lui, trece peste creasta acestuia si cade prin el printr-o galerie care scoate apa undeva in avalul barajului. Si este absolut necesar. Daca nu ar fi, apa ar trece peste baraj provocand ruperea acestuia si crearea unei viituri cu o lama mare de apa in aval, punand in pericol locuitorii din zona. Foarte frumoase imaginile. Nu am fost niciodata in zona, dar se afla pe lista mea. Calatorii frumoase in continuare va doresc si multumi pentru informatiile, imaginile si povestea oferita. Numai bine.

  • Bogdan

    15 mai 2019 07:32:14

    Buna ziua,

     

    Multumim pentru clarificari.

  • Tincuţa Bobe

    11 mar 2021 12:16:34

    Felicitări pentru descriere !

Adăugati un comentariu

Citește și alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2024