Grecia, Munții Pindului: Skala Vradeto, Vikos și poduri de piatră

Data publicării: 08 sep 2022

Ultima parte a concediului grecesc am petrecut-o pe munte. Ne-am cazat în satul Zitsa, un sat de munte dezvoltat pe verticală. Condițiile de cazare au fost normale însă priveliștea de pe terasă a fost extraordinar de frumoasă. La fel ca și apusul de altfel.

Zitsa

Gazda noastra s-a asigurat să avem o mulțime de informații legate din zona în care ne găseam. Asta înseamnă că le-a scris ea însăși de mînă. În zonă puteți vedea și vizita un pod otoman, o mănăstire, o vinărie, cîteva restaurante, o brutărie.

Dimineața am făcut o plimbare prin centrul satului. E mic dar cochet, cu o mică piață, cîteva magazine. Ne-am interesat de brutărie, care este faimoasă. Despre ea se spune că este cea mai bună brutărie din lume.





 

De cum treci pragul știi că ești unde trebuie. Te învăluie un miros din ală de pîine caldă și patiserii care pur și simplu iți ia mințile.

Proprietarul este un tip tînăr care vorbește o engleză de manual. Ne prezintă cu răbdare tot ceea ce a ieșit din mîinile lui. Peste cîteva minute apare și soția sa. E o femeie plăcută care vorbește engleza la fel de bine.

Schimbăm amabilități, ne întreabă cîte ceva despre România. Plecă de acolo burdușiți cu paîni fierbinți bougatse și alte patiserii care nici nu îmi mai amintesc cum se numesc.

Brutăria o găsiți aici: Bakery of Old Village

 

Zagori


Plecăm cu mașina spre Zagori, lumea satelor de piatră pe care o mai vizitasem acum cîțiva ani. Atunci am urcat în Munții Pindului de la Mikro Papingo la Cabana Astraka. De data asta obiectivele sunt altele: să vedem vechile poduri de piatră, să urcăm pitorescul drum Vradeto Steps ca mai apoi să ajungem undeva deasupra canionului Vikos și să îl admirăm de la înălțime.

Coborîm de la Zitsa pînă în vale la Karies iar de acolo intrăm în lumea de piatră a Zagoriei. Păduri, munți, sate încremenite în timp. Și poduri de piatră.

Zagoria înseamnă ținutul din spatele munților și cuprinde 46 de sate si catune construite din piatră, vechi de mii de ani, ce privesc semețe spre Canionul Vikos. Zagoria este o lume tăcută, de piatră, cu drumuri pavate cu piatră, poduri străvechi de piatra și văi abrupte, unde sălășluiesc sate de piatra, pierdute de lume; bisericile și mănăstirile sunt tot de piatra.

Trecem pe lîngă Monumentul Femeilor din Zagori. Este vorba de o statuie de mari dimensiuni amplasată într-un punct de belvedere. Statuia întruchipează o femeie în mișcare avînd batic pe cap și o straiță pe umăr. Nu am mai urcat la monument, ne-am rezumat la a-l admira din mașină.

Începem coborîrea pe o vale largă urmând indicatoarele spre satul Kipi. În Zagoria supraviețuiesc multe poduri de piatra, ce s-au ridicat pentru a ușura trecerea oamenilor și a măgarilor de povară care purtau în spate desagi cu provizii prin văile regiunii muntoase. Podurile au fost construite la îndemnul și prin finanțarea localnicilor bogați care dețineau diferite funcții în Ioannina în cadrul Imperiului Otoman. Fiecare pod a căpătat numele celui care l-a construit, ca o recunoaștere din partea comunității. Toate podurile vechi din Zagoria au o arhitectura tipic otomana, cu una pana la patru arcade, în funcție de lungimea podului.



Primul pod la care ne oprim este Kapetan Arkouda. Este un pod cu o arcadă scurtă peste o vale seacă. De aici pornește un traseu turistic ce te poartă prin sate și locuri de legendă. Podul este cumva cam în pădure și nu poate fi admirat la adevărata lui valoare.







Mai coborîm cîteva sute de metri pînă la podul Kokkorou. Acesta este un pod mare, spectaculos, tot cu o arcadă. Se află paralel cu un alt pod aflat pe șoseaua modernă. Păcat ca în vale nu este apă. Și de aici pleacă poteci spre satele din Zagoria.

Skala Vradeto









Mai mergem un pic pînă la o intersecție. Mergem în direcția Koukouli și ne oprim în dreptul unui indicator pe care scrie în grecește Skala Vradeto. Ne echipăm de drumeție și pornim pe un drum lat. La început mergem pe curbă de nivel. Ușor-ușor identificăm și treptele către satul Vradeto. Drumul se termină într-un punct de belvedere. De acolo se transformă în potecă și începe să coboare puternic. De la un moment dat poteca e pavată cu piatră. Ajungem aproape de fundul văii. Traversarea se face pe un pod de piatră însă mai avem de așteptat. Papucii Mariei cedează așa că trebuie să dau o fugă pînă la mașină să mă întorc cu alții.







Așadar urc iar din greu tot ce am coborît , iau o altă pereche de papuci care mă rog să fie mai rezistenți. Fata se încalță și pornim mai departe. După primul pod de piatră mai apare unul. După traversare începem să urcăm pe un drum de piatră cu trepte. Din nefericire acesta se află în soare. Cum prindem un locșor cu umbră profităm și facem pauze. Lungi dar nu prea dese că sunt rare locurile în care te poți ascunde de soare.













 

Scările astea de la Vradeto sunt meșteșugit făcute. Ele urcă practic o stîncă verticală, fac o mulțime de serpentine și totuși îți lasă senzația că nu depui mare efort. In zonele cele mai abrupte serpentine sunt scurte și dese. Apoi urcarea se domolește. Pe nesimțite constați că ai gătat de urcat stînca și e vremea să îndrepți atenția spre următorul obiectiv, satul Vradeto.



Care încă nu se vede. Peisajul se schimbă insă. Drumul duce printr-o zonă cu ierburi înalte și flori de toate felurile. Nu departe este o bisericuță de piatră. O vizităm și profităm de umbra ei. Zicem un doamne-ajută și plecăm mai departe. Încep să se vadă puținele clădiri ale satului Vradeto și să se audă zgomot de mașină. Pînă la Vradeto este asfalt se poate ajunge cu orice mașină. Dar atunci unde mai e farmecul de a merge pe un drum pietruit folosit de localnici timp de sute de ani?

Vradeto

Vradeto ne primește în brațele sale. Principala clădire a satului este biserica. Aproape de ea sunt două restaurante și un izvor cu apă bună și rece. Profităm și ne umplem toate recipientele. Știm că vom avea nevoie.







Ieșim din sat, asfaltul se termină dar drumul e în continuare bun.

Trecem pe lîngă o curte cu stupi dotați cu acoperiș. N-am mai văzut așa ceva.

Drumul se termină cam după 20 de minute. De acolo începe o potecă ce urcă ușor pe pietre mici și mari. Nu există marcaj și în fapt nici nu e nevoie. Din cînd în cînd cîte o săgeată ne confirmă că suntem pe drumul cel bun.

Vikos Beloi



De la un moment dat începem să coborîm ușor printre niște stînci măricele. În cîteva minute ajungem la un mic balcon de unde avem o priveliște copleșitoare asupra Canionului Vikos. Grecii se laudă, spunînd că este cel mai adanc canion din lume în proporție cu lățimea sa. Canionul Vikos se întinde pe o lungime de peste 10 km, adancimea sa variază între 450 m pînă la 900 m iar distanța între pereți poate atinge 1100 m la partea superioară și doar cativa metri în partea cea mai ingusta. Conform Guinness Book of World Records 1997, Canionul Vikos a fost declarat cel mai adanc defileu din lume, cu toate ca sunt guri care contestă acest fapt. Oricum nu asta este important, fiindcă nu am venit aici pentru recorduri, ci pentru a ne bucura de aceste locuri cu adevărat impresionante.









Locul este aerian, sunt mai multe puncte de observație în zonă însă acestea trebuie accesate cu prudență mai ales dacă ești cu copii mici. Ne uităm la ceas. Ne-am mișcat peste așteptări, am făcut cam două ore și jumătate.







 

Stăm destul de mult timp aici profitînd de umbră și de peisajul magnific. La întoarcere plec să cercetez cîteva poteci care mă duc la alte puncte de belvedere. Acestea sunt… foarte aeriene. Doar într-un loc mai este o tentativă de balcon. Sub mine se cască niște prăpăstii cum doar în Dolomiți am mai văzut. Locurile astea nu sunt recomandate celor cu rău de înălțime.





 


În fine revin la poteca oficială unde fac joncțiunea cu restul trupei. Ne vom întoarce la mașină fix pe același drum. Pe potecă întîlnim un grup de greci. O doamnă observă că vorbim românește și ne abordează. Este și ea româncă. Ne spune că trăiește în Atena de 20 de ani.

Revenim la Vradeto unde refacem stocurile de apă. Copiii se joacă pentru cîteva minute într-un parc aflat lîngă unul din restaurante. Cerul începe să se acopere de nori iar în depărtare se aud tunete. Sunăm adunarea și plecăm repede. Apar și fulgere dar încă sunt departe și tragem nădejde că vom scăpa neudați.

















 

Ajungem la bisericuță apoi începem lunga coborîre pe scări. Suntem obosiți, genunchii noștri se resimt. Soarele reapare pentru cîteva momente. Ajungem la poduri și de aici urmează partea cea mai grea. Suntem la sfîrșitul excursiei, copiii sunt obosiți și mai avem de urcat vreo 30 de minute.

Frica de ploaie și fulgere ne mobilizează însă. Dăm tot ce putem și facem urcarea surprinzător de repede.În zona unde se găsește mașina bate vînt puternic.

Track GPS:
https://www.strava.com/activities/7412097904







Coborîm cu mașina și mergem spre Kipi. Șoseaua duce pe lîngă un alt pod de piatră impresionant, numit Plakida. Este un pod lung, înalt, cu trei arcade abrupte, făurit în 1856. Totul ar fi fost și mai spectaculos dacă albia rîului nu ar fi fost seacă.





 

Mai mergem puțin și undeva după un pod modern avem un indicator spre un alt pod străvechi. Pînă la el trebuie să mergi cîteva minute prin pădure pe o potecă faină și lată. Podul se numește Gefira Lazaridi și datează din 1764. Are un singur arc, foarte abrupt. De pe malul opus plecă o potecă înspre amonte. Din păcate nici aici nu este apă.



Șoseaua duce apoi spre satul Kipi, un sat dezvoltat pe verticală. Noi trecem cumva cam pe lîngă el. Oprim în centru și facem o plimbare de cîteva minute pentru a vedea un ultim pod de piatră. Se numește Milos, are trei arce și nu este un pod înalt. A fost construit în 1748. Dacă îl traversezi dai de clădirea părăginită a unei foste mori.

Imediat ce revenim la mașină începe ploaia. Am scăpat la limită și în plus am reușit să vedem și podurile. Următoarea oprire este Meteora. Am lăsat găsirea drumului în sarcina GPS-ului. Habar nu am pe unde ne-a dus. Tot ce pot spune este că ne-a purtat prin alte și alte sate de piatră pe drumuri înguste, prin locuri sălbatice unde am văzut mistreți, iepuri și broaște țestoase. De asemenea am mai dat de alte două poduri de piatră vechi și de mici dimensiuni.

La ieșirea spre autostradă avem un peisaj magnific, cu altă zonă înaltă a Munților Pindului, cea cu Pasul Barros.

Zagoria asta este un loc fenomenal. Îmi doresc să petrec aici mai multe zile, să ajung prin mai multe sate și neapărat să urc vîrfurile înalte și să parcurg canionul Vikos. M-am întors cu o grămadă de informații pe care sper să le folosesc pentru o viitoare excursie.

 

***

Înainte de a încheia seria dedicată perioadei petrecute în Grecia vă mai las un pont. Este vorba de un restaurant, numit Aiolos Fish Tavern( dați click pe link pentru a vedea poziția sa). Este situat la malul mării, aproape de Litochoro. Proprietarul, Babis, un om așa cam pe la 60 de ani, are un stil absolut special de a vorbi cu oamenii. Intri acolo client și pleci cu greu ca atunci cînd te desparți de un prieten. Iar mîncarea..ei bine aici am găsit cea mai bună mîncare comparînd toate locurile în care am mîncat în Grecia. Meniul nu este unul bogat dar to ce gătesc fac excepțional. Fiecare a comandat altceva, așadar am avut patru feluri de mîncare, toate minunate. Iar desertul este, în buna tradiție grecească, din partea casei.

Adaugă un comentariu Înapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole

Comentarii: 2

  • Wojtek

    08 sep 2022 12:22:01

    Frumos. :) Am fost în acea zonă în urmă cu peste zece ani și simt că mi-a fost dor din nou. Salutari

  • Bogdan

    13 sep 2022 12:06:12

    Salutare Woijtek,

    Și eu îți urmăresc fotoreportajele.Și îmi place să descopăr în ele locuri noi alături de cele în care am fost deja.

Adăugati un comentariu

Citește și alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2022