Munții Almăjului: Bigăr, Treșcovăț, Eibenthal

Data publicării: 28 nov 2022

Excursia noastră de la Dunăre a continuat în Munții Almăjului. Într-o după amiază ne-am hotărît, la sugestia gazdei noastre, să urcăm în satul Bigăr.

Satul Cehesc Bigăr

Se urcă pe un drum asfaltat cam 18km. Intrarea pe acest drum este în aval de localitatea Cozla. Se merge în cea mai mare parte pe valea pîrîului Sirinea. Pe parcurs am găsit indicatoare spre diverse obiective: ruinele mănăstirii Sirinia, Cascada Sirinia, Talpa lui Hercule, Cascada Prințesei Sirinia, Cascada Pișătoarea, Cheile Siriniei, Cascada Ravna.

Am hotărît să explorăm o parte dintre aceste obiective la întoarcere. De la un moment dat încolo drumul urcă tare prin pădure și iese într-o poiană largă. De acolo se zărește satul aflat într-un peisaj colorat de toamnă.





Oprim mașina în fața bisericii. Din păcate nu mai avem norocul de la Gîrnic și găsim biserica închisă. Bigărul este un sat cu populația majoritară de origine cehă. Este curat, cochet aș zice. Doar că este cam pustiu acum. În afară de noi, pe ulițele satului mai este doar un grup de cehi.

Mergem pe ulița de lângă biserică, urcăm ușor și ajungem în partea de sus. Ieșim din sat și avem iarăși o belvedere frumoasă. Remarcăm cimitirul și ne îndreptăm spre el. În drum mai vedem o pensiune și un magazin, ambele închise.





 

Ajungem și la cimitir. Dintr-o curte se aud rîsete și muzică cehească. Cimitirul este situat pe un deal, în spate avînd pădurea. Dacă citești numele de pe cruci ai senzația că te afli în străinătate.

Revenim la mașină și facem calea întoarsă. Ne oprim la indicatorul cu cascada Ravna. După o scurtă documentare, renunțăm la a mai merge la ea. Drumul durează, dus-întors, cam o oră și jumătate, iar asta înseamnă să ne întoarcem după apusul soarelui. Și oricum în drum sunt multe cascade.

Cascada Pișătoarea

Locul ăsta trebuie să fie foarte spectaculos iarna sau primăvara. Acum volumul de apă este foarte scăzut așa că tot ceea ce se poate observa sunt niște firicele mici de apă ce cad pe tuf.

 

 

Talpa lui Hercule



Mai jos oprim mașina în dreptul unui indicator. De acolo se coboară abrupt pe o potecă ce duce lîngă pîrîu. Apa a săpat în piatră forme ciudate. Una dintre ele seamănă cu o talpă de om, doar că dimensiunile ei sunt impresionante. Probabil pentru a sublinia acest lucru locul a primit numele Talpa lui Hercule.

Cascada Prințesa Sirinia

Următorul popas este la cascada Prințesa Sirinia. Deși cascada este aproape de drum, poteca pînă la ea este îngustă, friabilă și alunecoasă. Așadar trebuie mers cu atenție preț de cîteva minute. Cascada ni se dezvălui în toată frumusețea sa.

Printre două stînci, peste mușchi verde, curg niște siroaie subtiri de apă care se unesc la bază. Apa adunată are o nouă cădere pînă într-un loc mai plat unde se formează o baltă. De acolo apele par să dispară. Cascada asta cred că este cu adevărat spectaculoasă primăvara.

La ruinele fostei Mănăstiri Sirinia nu am mai avut chef să mergem. Din poze am văzut că nu am ratat mare lucru.

Vîrful Treșcovăț

În ziua următoare ne-am propus un traseu de la care aveam așteptări mari. Țelul nostru era să urcăm vîrful Treșcovăț, o rămășiță de con vulcanic aflat deasupra Dunării. În unele lucrări științifice apar denumirile de Măgura Treșcovăț sau neck-ul vulcanic Treșcovăț.

De pe malul românesc vîrful este foarte greu de observat. Noi l-am remarcat cu ani în urmă cînd am parcurs Clisura Dunării pe malul sîrbesc. Atunci am zis că trebuie neapărat să ajung într-o zi aici. Cred că de atunci au trecut mai bine de zece ani.

Ne luăm rămas bun de la gazda noastră și plecăm spre Svinița. Atmosfera este închisă, Dunărea este învăluită în ceață.

Există traseu marcat care pornește de undeva între Cozla și Svinița. Problema este că traseul a fost gîndit ca un circuit care..nu a ieșit circuit. Adică diferența dintre punctul de intrare în traseu și punctul de ieșire este de peste 3km.

Noi am plecat la drum cu gîndul de a găsi o variantă de coborîre care să ne aducă aproape de locul în care am lăsat mașina. Diferența de nivel este cam de 600 de metri, așadar aveam ceva emoții dacă George îl va putea parcurge.

Ajungem la intrarea în traseu. Aceasta este bine semnalizată cu două indicatoare. Acestea se cam contrazic. Unul spune că durata circuitului este de 8 ore, celălalt că e de 5 ore. În zonă a fost odată și un panou mare, bănuiesc cu harta zonei. Din el a rămas doar scheletul.



Traseul ne duce prin curtea unei gospodării și în scurt timp începem să urcăm abrupt. La finalul urcușului ajungem pe vîrful unei muchii. De aici drumul este mai plat. Peste puțin timp avem și primul contact vizual cu Treșcovățul. Și vă spun că mi s-a părut impresionant. Este o creastă stîncoasă îngustă și abruptă.

Peste cîțiva pași avem ieșim din pădure iar în față avem o casă. Nu cred că mai locuiește nimeni permanent aici. Totuși casa nu mi s-a părut părăsită.

Pe treptele căsuței am făcut primul popas. Copiii cer apă. Părăsim poiana și intrăm iar în pădure dar nu pentru mult timp. Ne așteaptă o nouă porțiune abruptă dar scurtă. Mai facem un popas să admirăm Treșcovățul și încerc să ghicesc pe unde ar merge traseul.

O vreme mai urcăm apoi mergem în general drept, pe curbă de nivel. Poteca e cam îngustă. Și o ținem tot așa pînă în capătul văii. Acolo trebuie să facem trecerea pe o altă muchie. Coborîm puțin, pînă la un izvor captat. E singura sursă de apă de pe traseu.

Trecem micul pîrîu și începem iară o urcare zdravănă. Ajungem într-o zonă cu stînci unde facem popas. Copiii s-au mișcat foarte bine pînă aici. Ne aflăm acum în spatele Măgurii Treșcovăț.

Mergem mai departe, urcăm mereu pînă ajungem într-o poiană. Aici s-au cam terminat resursele de energie ale copiilor. Facem o pauză lungă, le dăm să mănînce și prind puteri. Mai avem puțin de urcat pînă ajungem în capătul de sus al poienii. Acolo găsim un indicator. Este atît de șters, acum nu se mai vede mai nimic.

De aici traseul este mai ușor. Se merge mai mult drept cînd prin pădure, cînd prin poieni. La final ne așteaptă o urcare scurtă pînă într-o curmătură. În fața noastră este un alt grup. Din curmătura asta traseul marcat merge în jos.





Cu toate acestea există o potecă marcată pînă pe vîrf. Urcarea este abruptă și durează cam 15-20 de minute. Efortul merită pe deplin. Ieșim pe creasta vulcanului și vedem Dunărea de sus, în toată splendoarea ei. La cîțiva pași sunt o bancă și un indicator ce ne arată vîrful Trșcovăț, 755m.

Urcarea a durat 3 ore și 20 de minute.





Locul este fabulos, ne-a plăcut foarte mult. Și am stat mult pe vîrf, cam 40 de minute. Intrăm în vorbă cu turiștii din grupul din față. Ei au urcat dinspre Svinița, tot pe marcaj și au făcut două ore și jumătate.

Ne-am plimbat pînă la finalul crestei, am surprins tot felul de peisaje. Spre bucuria și surprinderea noastră, ceața nu se ridicase în zona Berzasca. Am fost foarte mîndru de George, a urcat constant, nu a comentat, deși cred că efortul a fost unul consistent pentru el. Maria în schimb, s-a mai plîns de cîteva ori.



Am folosit timpul petrecut pe vîrf și pentru a studia puțin traseul de coborîre. Într-o poiană am identificat un drum forestier care coboară pe o vale ce pare a ieși aproape de locul unde am intrat în traseu.

Între timp mai apare un grup de turiști străini, dotați cu dronă. Sunt cehi și par afectați de efort. Și ei au venit tot dinspre Svinița și par foarte impresionați de ceea ce văd.

Într-un final plecăm de pe vîrf. Aproape de curmătură mai întâlnim un grup care îl remarcă pe George și îl felicită. Incepem coborîrea cu o bucată destul de abruptă. De la un moment dat poteca se lărgește și pe alocuri arată ca un drum. Traversăm cîteva poieni mici și avem cîteva porțiuni cu belvederi impresionante spre Treșcovăț.

La un moment dat ajungem la o casă părăsită făcută din cărămidă. De acolo începe o poiană largă numită Mala Cucuiava. Trebuie să fim atenți căci din acest loc trebuie să găsim drumul de coborîre. În poiană sunt marcaje dar uneori au darul de a crea confuzie.

În partea de jos este un grup care se odihnește la soare. Părăsim traseul marcat și merge la ei prin iarbă înaltă. Ei arată pe unde au urcat și ne spun că există în continuare marcaj. Oamenii sunt tare drăguți, se uită cu jind la Măgura Treșcovăț și sunt cam debusolați cînd află că mai au de urcat încă o oră și jumătate.

Noi continuăm drumul și coborîm pe un plai frumos. Și marcat. La un moment dat este un indicator cu săgeată. Problema e că dacă urmăm marcajul trebuie să urcăm și, mai mult, să mergem într-o direcție opusă celei dorite de noi. Aici trebuie mers drept înainte, se trece un mic gard de piatră și în două-trei minute ajungem la drumul ce-l văzusem eu de pe vîrf.

Acum m-am luminat. Cred că atunci cînd s-a făcut marcarea traseului undeva s-a greșit și în zona asta este făcută o corecție a traseului.





În fine, noi mergem mereu în jos traversând poieni din care vedem Treșcovățul din diverse unghiuri. Drumul ăsta forestier este minunat de-a dreptul, mai ales acum, toamna. Evident, mai jos există niște intersecții de drumuri. Mereu alegem varianta de coborîre.

La un moment dat auzim voci. Și apoi drujbe. În cîteva minute ne întîlnim cu niște localnici care taie lemne. Au cu ei doi cîini care ne latră nervoși dar păstrează distanța. Unul dintre oameni ne îndrumă spunîndu-ne că urmează să ieșim din pădure iar la o intersecție trebuie să găsim un smochin. De acolo trebuie să urmăm drumul din dreapta.

Și lucrurile se întâmplă exact așa. Ca bonus, pe Dunăre e circulație mare. În amonte merge un vas de pasageri, în aval un împingător cu barje. Copiii sunt fascinați. În partea de jos este o casă lîngă care ies în evidență alți doi smochini.

Drumul merge în paralel cu Dunărea, dar este undeva sus. Apoi face o serpentină largă și iată-ne ajunși la șosea într-o zonă în care cîndva a exista o poartă. Pînă la mașină mai avem de mers cam 200 de metri înspre amonte.

Am avut o zi minunată per total iar la final am mai primit un mic bonus: două lebede frumoase și albe stau aproape de mal și se lasă admirate.

Traseul a durat un pic peste 6 ore, iar track-ul GPS se găsește aici:
https://www.strava.com/activities/8046013111

Eibenthal

Tot la sugestia gazdei noastre, înainte de a părăsi Clisura Dunării am mai făcut o incursiune într-un sat cehesc, Eibenthal pe numele lui.

Drumul spre sat începe undeva între Svinița și Dubova. Există două variante de urcare: una pe drum forestier, cealaltă pe asfalt. Cum deja era trecut de ora 16 mergem pe asfalt. Drumul e tare îngust, dar bun. El merge pe o coamă de deal și se oprește undeva pe la 500 de metri altitudine, în satul Eibenthal.

Știam că în sat este un restaurant care servește specialități cehești. Cum foamea era mare după urcatul Treșcovățului am poposit aici mai întîi. Restaurantul se numește simplu, Eibenthal.

Preparatele de aici au fost la înălțime, tot ceea ce am comandat a fost foarte bun. O mențiune specială o am pentru o anume băutură, și nu e vorba de bere. Cum eram șofer nu am putut consuma o bere cehească așa că m-am mulțumit cu o…Kofola. Nu știam ce e asta dar în meniu scria că este fără alcool.

Cînd au adus-o la masă am crezut că au greșit comanda. Pentru că mi-au adus o halbă în care era ceva ce semăna cu berea neagră. Kofola asta are un gust interesant: seamănă cu o bere în care ai turnat cola.



Am mers apoi să vedem biserica din sat. Pe exterior aceasta este supusă unor lucrări de consolidare. În interior era o slujbă în plină desfășurare. Am stat cîteva minute să ascultăm rugăciunile rostite în limba cehă.

Cînd am ieșit din biserică deja începea să se însereze. Nu am mai zăbovit prin sat dar ne-am promis că vom reveni la Eibenthal pentru a încerca numeroasele trasee din zonă.

Toate zilele astea petrecute aproape de Clisura Dunării mi-au picat foarte bine mai ales că am mers prin locuri mai puțin cunoscute și umblate.

 

Adaugă un comentariu Înapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole
Nu exista comentarii

Adăugati un comentariu

Citește și alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2024