Italia: Pasul Stelvio și împrejurimile sale
Data publicării: 02 feb 2015
Click aici pentru a vedea galeria completă de fotografii
La ultimul jurnal din Dolomiţi vă lăsasem când părăseam masivul Rosengarten. Avem de mers relativ mult, vreo 150 de km până la următorul loc de cazare. Am ţinut direcţia Bolzano - Merano - Lasa. Ne-am mişcat bine profitând şi de o porţiune de drum de tip superstrada.
Ajunşi în micul sat Lasa avem o surpriză de proporţii. GPS-ul nu găseşte adresa, nu a auzit de strada aceea din Lasa. Încerc să contactez gazda, din păcate are telefonul închis. Zona aceasta se afla aproape de graniţa Italiei cu Austria şi Elveţia. E plin de livezi cu meri cât vezi cu ochii. Oamenii vorbesc mai mult germana.
E timpul să folosesc puţinele cunoştinţe pe care le am să vedem unde se află adresa. Intru într-un magazin, salut oamenii şi îi întreb dacă mă pot ajuta. Ceea ce a urmat m-a făcut să mă simt ca acasă, într-un sat uitat din România. Vânzătorul nu ştie unde ar putea fi locul. Dar cheamă întăriri. Vin vreo trei persoane, sună şi ei la gazdă, acelaşi rezultat, telefon închis.
Unul dintre ei îmi face semn să-l aştept şi fuge undeva în spatele magazinului, probabil la un calculator. În câteva minute se întoarce fericit: a găsit adresa. Ne explică faptul că trebuie să urcăm cu maşina încă vreo 15-20 de km pe un munte aflat în apropiere. Ne spune că locul căutat este într-un cătun care se numeşte Tanas. Ne arată pe unde trebuie să ieşim din Lasa şi ne spune să urmărim drumul principal.
Ceea ce şi facem. Părăsim satul, trecem pe sub şoseaua principală şi dăm în livezile cu meri. De aici începem să urcăm sănătos pe un drum extrem de îngust. Urcăm bine până ajungem în locuri mai înalte şi mai stâncoase. Întâlnim câteva case izolate. Bat la poarta uneia dintre ele şi cer în germană câteva relaţii. Îmi răspunde un bătrân care îmi spune ferm: Aspeta! Şi apoi o trimite pe fiica lui care mă lămureşte pe unde să o iau în continuare.
Sfatul fetei e bun şi după ceva timp încep să văd indicatoare cu numele pensiunii în care vom sta. Cu toate astea mergem şi tot mergem pe drumul îngust, prin pădure. Avem senzaţia că nu se mai termină. Motorina noastră e cam pe sfârşite, planul este că mâine să facem plinul în Austria fiindcă diferenţa de preţ este semnificativă: 40 eurocenti la litru.
În cele din urmă, profitând la maxim de faptul că intersecţiile ce au urmat au fost bine semnalizate am ajuns la Untelshof. Aşa se numeşte pensiunea la care stăm. Locul este absolut superb. Se afla cam la 1400m altitudine şi are o privelişte de neuitat. Jos e valea cu terenuri agricole şi livezi bine delimitate. În rest e plin de munţi înalţi şi gheţari.
La pensiune nu pare a fi nimeni. Însă dilema se rezolvă repede. Gazda ne-a lăsat pe uşă un mesaj scris: ne spune unde găsim cheia şi care este camera noastră. Condiţiile de cazare sunt şi ele excelente.
Pînă descărcăm şi ne instalăm apare şi gazda cu care ne înţelegem în germană. Ne roagă să îi plătim acum fiindcă dimineaţa merge la lucru de la prima oră.
Ziua următoare începe glorios. Ne trezim cam cu noasptea în cap. Avem mult de mers cu maşina. Planul sună aşa:
1. Mergem la Nauders, în Austria, să facem plinul. Sperăm să ne ajungă motorina.
2. Urcăm în Pasul Stevio şi facem o excursie pe unul din vârfurile înalte din jur.
3. Coborâm la Bormio şi de acolo plecăm la Verona.
Toată distracţia asta însemna vreo 300 de km.
Dar să o luăm pe rând. Dimineaţa ne prinde făcând bagajele înainte de răsăritul soarelui. Afară e o atmosferă limpede şi se vede minunat aproape tot ceea ce contează. Puţin după ora 7 plecăm spre Nauders. La început coborâm puternic tot pe un drum îngust pe care găsim din loc în loc staţii de autobuz.
Până la Nauders sunt vreo 30 de km care ne poartă peste Passo di Resia(1504m) şi pe lângă nişte lacuri. Rezolvăm problema motorinei, mai aveam în rezervor cam un litru. Revenim în Italia şi de data asta ne oprim într-un punct de belvedere aflat pe malul lacului Resia.
Lacul este unul artificial. Amenajarea lui a fost făcută între 1940 şi 1950 sacrificându-se 163 de case din satul Graun care au fost scufundate. Singura mărturie a acestui eveniment este turla bisericii care se ridică şi acum deasupra apei. Fără să vreau gândul mă duce la Iazul de decantare de la Valea Sesii unde singurul lucru rămas din satul Geamăna e tot turnul bisericii.
Peisajul de pe malul lacului e ceva de vis: în apropiere e lacul Resia iar departe sunt munţi înalţi plini cu zăpadă. Rămâi pur şi simplu mut. Tragem speranţa unei zile frumoase.
Plecăm către pasul Stelvio. Ramona face poze din maşină. Într-una din ele surprinde o construcţie mare aflată pe un deal. E vorba de o mănăstire.
Intrăm în drumul care ne duce către Pasul Stelvio. În satul Prato Alto la ieşire ne atrage atenţia o colecţie bizară. Oprim şi intrăm să vedem despre ce e vorba. Fețe ciudate şi colorate pictate pe pietre ne întâmpină. Imediat apare şi tipul care le-a făcut şi care ne cere o taxă de vizitare de 1 euro.
Tipul pare dus rău cu pluta. Vorbeşte repede şi ne explica tot ce vrem şi ce nu vrem să ştim despre colecţia lui. Omul a adunat tot felul de chestii: pietre, oase, piese de pe la maşini, trunchiuri de copaci, cârpe, cărămizi şi câte şi mai câte alte tâmpenii. Ca orice muzeu, şi acesta are un nume, exterm de sugestiv şi de inspirat: Muzeul în aer liber al lui Lorenz Kuntner.
Lorenz asta deţine un teren destul de mare. Pe o parte a şoselei e casa lui, pe cealaltă este o grădină pe care a decorat-o cu colecţia sa ciudată. Cultivă diverse plante. Nouă ne face cu ochiul zmeura sa mare din care ne spune că face marmeladă.
Părăsim insolitul muzeu pentru a începe ceea ce se numeşte experienţa Passo Stelvio. Cred că deja v-am înnebunit cu denumirea asta fără să vă explic ce înseamnă şi de ce merită văzut.
Passo Stelvio este trecătoarea rutieră aflată la cea mai mare altitudine (2758 m) din Italia şi e a doua cea mai înaltă trecătoare din Alpi, după Col d’Iseran (2770 m). Până sus ai de condus cu îndrăzneală şi cu răbdare şoseaua Stelvio. Aceasta este destul de îngustă şi are 48 de ace de păr, numerotate conştiincios.
Şoseaua Stelvio a fost construită între anii 1820 şi 1825. Atenţie nu e o greşeală de scriere. Şoseaua are o diferenţă de nivel de 1871m şi este o provocare pentru toţi cei care o parcurg cu maşina, cu motocicleta, cu bicicleta sau pe jos. Curbele sunt foarte strâmte şi de aceea în majoritatea dintre ele nu încap două maşini care să treacă una pe lângă alta.
De aceea recomand parcurgerea acestui drum ori dimineaţa ori seara când traficul nu e aglomerat.
Am savurat acest drum făcând pauze din când în când. Am mers încet fără să ne grăbim foarte mult sperând că ceaţa de pe vârfuri şi din pas să dispară. Dar n-a fost să fie.
Ajungem în Pasul Stelvio pe o ceață deloc încurajatoare şi printre câţiva stropi de ploaie. Găsim repede locul de parcare şi începem să explorăm împrejurimile. În pas e mare forfota, e plin de motociclişti şi de magazine cu suveniruri. Ce mai, ţigănie că la noi.
Din când în când mai apare câte un biciclist aproape epuizat. Şi apropo de biciclişti, şoseaua Stelvio a fost de multe ori inclusă în calendarului Turului Ciclist al Italiei - Il Giro.
Planurile noastre de a urca pe munte ne sunt zădărnicite de vremea închisă. Aşa că tot ceea ce ne rămâne de făcut este să explorăm împrejurimile. În pas este şi o staţie de telecabină. Mergem să vedem şi aflăm că de fapt de aici se poate urca cu două telecabine până pe un vârf de 3174m, numit Livrio. Schiorii au însă posibilitatea de a urca cu teleschiul până la 3450m.
Deşi este mijloc de septembrie vedem uimiţi că din telecabină coboară mai mulţi inşi cu schiuri. E clar că pe nici mai sus vremea nu se prezintă mai bine.
Alegem să facem o scurtă şi frumoasă urcare până la Rifugio Garibaldi aflat într-o poziţie extraordinară. O parte a cabanei se afla în Italia, cealaltă, în Elveţia.
Urcuşul e scurt însă destul de abrupt. Rifugio Garibaldi, deşi din pas pare aproape, e situat la 2845m. Urcăm fără prea mare tragere de inimă uşor demoralizaţi de vreme. Cu toate astea până ajungem sus ceața se mai risipestste, cel puţin pe o parte a muntelui.
Poteca merge o bucată scurtă chiar pe graniţă. E simplu, stânga e Italia, dreapta e Elevetia. Ajungem lângă cabană unde intrăm în vorbă cu un cicloturist neamţ. Tipul face tot felul de trasee şi vorbeşte despre ele la radio. Are o bicicletă tunată după care trage un cărucior ce conţine bagajul său. Ne întreabă de unde suntem şi ne spune că printre planurile sale măreţe este şi o excursie cu bicicleta chiar în România. Facem schimb de mailuri şi ne facem o poză.
Indicatoare italiene
Indicatoare elvetiene
Ne învârtim în jurul cabanei şi facem cunoştinţă cu indicatoarele montane elveţiene. Aflăm că suntem pe Vârful celor Trei Limbi, vârf numit astfel după cele trei limbi vorbite în zonă: germana, italiana, franceza. Sună cam aiurea în româneşte aşa că vă dau denumirile oficiale, care sună şi mai ciudat: Piz da las Trais Linguas sau Dreispachenspitze.
Intrăm în cabană şi bem câte o cafea. Pentru mine e a doua pe anul ăsta, după cea de la Piz Boe. Revenim în pas şi admirăm câteva maşini de oameni săraci: Porsche, Ferrari, Alfa Romeo, Lamborghini.
Nu toate dintre ele erau din gama mai nouă, existau şi modele mai vechi. Se pare ca membri unui club automobilistic şi-au făcut drum pe aici în această zi. Despre motociclete nu mai vorbesc. Sunt de toate felurile, neamurile şi..buzunarele.
În pas luăm masa aşa, la botul calului, un tip ne prepară un fel de pleșcovită pe grătar. Îl reîntâlnim pe ciclistul german care s-a mai împrietenit între timp cu câţiva motociclişti
Mergem în partea opusă lui Rifugio Garibaldi până la o altă cabană de unde se văd foarte frumos o parte din cele 48 de ace de păr ale şoselei Stelvio.
Cu toate că vremea a fost cam potrivnică tot am petrecut vreo trei ore în pasul Stelvio. Este timpul să ne luăm rămas bun de la el şi să plecăm la vale către Bormio şi să intrăm în provincia Lombardia. Puţin mai jos este zona de vamă dintre Italia şi Elveţia, mai exact în Pasul Umbrail, aflat la 2505m altitudine şi socotit cel mai înalt din Elveţia.
Vămile au rămas o amintire, acum sunt închise iar trecerea dintr-o ţară în alta se face fără nici un fel de control. Trecem graniţa pe jos şi nu putem să nu remarcăm situaţia clădirilor în care au funcţionat cele două vămi. La italieni situaţia e foarte latino, clădirile sunt părăsite şi părăginite. Elveţienii au clădirile frumoase, curate, îngrijite de zici că au desfiinţat vama ieri.
Trecem din nou, tot pe jos, graniţa până la elveţieni. Drumul ce vine din Țara Cantoanelor pare interesant şi ne hotărâm să facem o scurtă incursiune cu maşina pe el. Din păcate a fost o dezamăgire. Ne aşteptam la peisaje elveţiene cu gheţari, văcuţe milka şi marmote. Drumul însă cobora foarte repede prin câteva serpentine într-o vale iar de acolo în jos ţinea firul apei.
Revenim în Pasul Umbrail şi începem coborârea spre Bormio. Drumul nu mai e aşa de de îngust însă tot ai de coborât o mare diferenţă de nivel pe un drum cu multe de ace de păr şi câteva tunele.
Admiram din mers maşinile pe care le văzuserăm în pas şi care se puseseră şi ele în mişcare. Me oprim de câteva ori în punctele cu vedere frumoasă. Una dintre opriri o facem lângă o cascadă cu debit mare, numită cascada Braulio aflată la 2100m altitudine.
Drumul necesită în continuare multă atenţie mai ales că până la Bormio mai sunt încă în jur de 40 de ace de păr. E adevărat că nu atât de dese şi de înguste. Cel mai rău este însă în tunele unde abia încap două maşini una pe lângă alta. Iar când una dintre maşini este caravană sau rulotă e simplu: nu mai încap.
Până la Bormio coborâm copios vreo 1500 de m diferenţa de nivel. Bormio este un oraș-stațiune care găzduieşte cu regularitate competiții majore de schi. Cea mai cunoscută dintre ele este etapa de Cupă Mondială proba de coborâre.
Admirăm oraşul doar din maşină apoi ne punem pe un drum european ce avea să ne ducă spre Verona. Deşi sunt cam 230 de km între cele două oraşe, o mare parte parte din drum se face prin tuneluri. Acestea însă sunt late, moderne asemănătoare cu ceea ce vedem pe autostradă.
Aproape de Brescia ne oprim într-o parcare aflată între două tunele. Şi rămânem fascinaţi de peisajul pe care îl găsim. Suntem pe malul unui mare lac, chiar la momentul asfinţitului. Lacul poartă numele de Lago D’Iseo.
Până să ajungem la Verona mai trecem pe malul unui alt lac mare din Italia, Lago di Garda. Locul arată foarte bine, pe maluri sunt o grămadă de sătuce iar din ceea ce am citit ai putea face un concediu numai în jurul acestui lac.
Ajungem la Verona după ce soarele apune. Găsim cu uşurinţă locul de cazare. Odată cu această zi se încheie periplul nostru în munţii din Italia. Au fost 10 zile extraordinare pe care nu le vom uita niciodată.
Toate fotografiile Adaugă un comentariu Înapoi
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole
Comentarii: 1
-
Maria Obarse
11 feb 2015 12:53:54
Excelent traseu,iar \"acele de par\"pe care le face soseaua te cam lasa cu respiratia taiata.\r\nAcesta e farmecul trecatorilor dintreItalia/Elvetia/Austria.\r\nDiferentele dintre cele trei tari sunt imense,apropo de cladirile fostelor vami,pe care le comentati voi.\r\nIn Elvetia, curatenia este la ea acasa,mai ales in zona germana,unde nici nu prea exista cosuri de gunoi,dar cand intri in zona \"latina\",cojile de seminte,pungile,hartiile si tot ce nu este de folos,sunt aruncate la voia intimplarii pe jos, desi aici culmea,sunt cosuri pentru aceasta destinatie.\r\nCred ca totul tine de amprenta genetica a fiecarei natii.\r\nCat il priveste pe \"ciudatul\" cu Freilicht Museum,nu trebuie sa va mire.E plina lumea de asemenea bipezi....\r\nVa multumim pentru poze,comentarii si detalii.Mai asteptam.