Anglia, episodul 2: Kent, Seven Sisters, Brighton, Bath și Bristol
Data publicării: 02 mar 2016
Anglia înseamnă şi alceva decât Londra. O plimbare în sudul acestei ţări îţi va da cu siguranţă o percepţie diferită faţă de capitală. Vei descoperi locuri mai liniştite, mai sălbatice uneori, într-un cuvânt, vei descoperi un alt stil de viaţă.
Pentru asta am închiriat o maşină cu care aveam să cutreierăm sudul Angliei şi Tara Galilor. Am primit un Peugeot 308 şi de aici a început o aventură pentru că era prima dată când conduceam o maşină cu volan pe dreapta. Trebuie neapărat să îţi activezi anumite zone ale creierului ca să conduci corespunzător dar până la urmă am reuşit.
Plecăm cu maşinuţa de la Cambridge până aproape de Maidstone, în Regiunea Kent. Kent-ul este numit gradina Angliei şi imediat aveam să ne dăm seama de ce.
Leeds Castle
Pentru inceput am vizitat un vast domeniu ce avea in centru un lac, iar in mijlocul lacului, romanticul castel Leeds.
Ca să intri pe acest domeniu trebuie să plăteşti o mică avere, 19 de lire, pentru un bilet valabil o zi. Dacă dai 24 de lire biletul poate fi folosit timp de un an. Aşadar e foarte avantajos pentru cei care locuiesc în zonă.
Domeniul e frumos aranjat, cu o mulţime de pajişti, cu lacuri unde înoată rate şi lebede, cu teren de golf, cu un spaţiu dedicat copiilor, cu restaurante şi terase, cu multe flori, cu iazuri. E un loc perfect de relaxare pe care nu l-am găsit aglomerat.
Despre Castelul Leeds se spune că este cel mai frumos din Anglia şi ne-a oferit imagini de basm. Aflat pe două insule, înconjurat de un lac aflat la poalele dealurilor, castelul Leeds spune poveşti interesante pe care cu siguranţă nu le vei găsi în manualele de istorie.
Castelul a fost în proprietatea familiilor regale britanice, a fost reşedinţă pentru 6 regine până în momentul în care a fost făcut cadou de Henric al VIII-lea delegatului sau în Irlanda. Castelul Leeds a trecut prin multe etape de modernizare. Cea mai importantă este cea finală, sub organizarea proprietarei Lady Baillie. Doamna asta de origine americană a cumpărat castelul în 1926 şi a cheltuit sume importante din averea sa pentru restaurarea lui. Cu ajutorul a doi decoratori francezi a transformat complet interiorul castelului iar modificările aduse pot fi admirate şi azi. La Leeds Castle se ţin tot soiul de conferinţe, baluri, nunţi şi alte evenimente.
Ne-am îndreptat apoi şi spre spaţiul decicat copiilor. Aici a fost construit un labirint circular. Scopul este să ajungi în centrul său. Noi n-am reuşit asta însă am reuşit de fiecare dacă să găsim ieşirea exterioară. Bineînţeles că nu am aplicat principiul de bază al parcurgerii labirinturilor, adică de a o lua mereu la dreapta. Aplicând această metodă vei ajunge mereu la ieşire, e adevărat că nu pe drumul cel mai scurt.
Pe scurt ce să mai zic, locul ăsta m-a dat pe spate. De vizitat neapărat dacă ajungeţi la Londra, nu e departe de oraş( 70km ) şi în plus exista legături cu trenul său autobuzul.
Seven Sisters
De la Leeds Castle am mers mereu spre sud spre oraşul Eastbourne. Lângă el, la câţiva kilometri, se găsesc stâncile Seven Sisters. Deasupra mării se ridică maiestuos stânci înalte şi albe care domina întreg peisajul. Este un perfect pentru plimbare.
Lăsăm maşina într-o mică parcare şi de acolo plecăm pe o potecă spre mare. Locul seamănă cu o deltă, există şi un canal care se sfârşeşte direct în mare şi care, spre dezamăgirea mea, nu poate fi traversat în zona ţărmului.
Cu toate astea ajungem la baza primei surori. Totuşi, de aici nu se văd că lumea toate celelalte. Revenim înapoi la şosea mergând pe un dig ce străjuieşte canalul de care vă povesteam. Trecem un pod apoi o luăm pe malul celălalt aflat mai sus. Zona e plină de iepuri, aşa puzderie nu am văzut nicăieri. Nu este mai nimeni pe potecă aşa că ne simţim privilegiaţi cu adevărat.
Ajungem apoi în zona unor case într-un loc mai înalt şi de acolo putem admira şi fotografia în voie Seven Sisters. Am continuat să urcăm pe deal iar la un moment dat chiar am coborât pe o scară metalică până la apă. Peisajul e diferit tare de cel de la marea noastră, e plin de stânci şi de roci pe care marea le tot udă.
Am stat în acest loc de basm până aproape de asfinţit când ne-am mutat la locul de cazare din Brighton, un oraș-stațiune foarte şic. În prima jumătate a zilei următoare am vizitat acest frumos oraş. Pentru cei ce iubesc marea neaprat trebuie mers pe faleză şi pe Brighton Pier, o construcţie pe piloni care intră în mare câteva zeci de metri. De aici poţi observa mai bine plajă, valurile şi contructiile de pe coastă.
Brighton
Brighton, am aflat apoi, este considerată o staţiune de lux, unde banii, fiţele, maşinile scumpe şi oamenii bogaţi sunt în elementul lor. Pe mal există şi o roată asemănătoare cu cea din Londra unde se poate vedea oraşul de sus.
Cel mai interesant loc din Brighton este însă Pavilionul Regal, o construcţie exotică deosebită cum nu veţi mai vedea niciunde în Anglia.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, George, prinţ de Wales, fiul cel mai mare al regelui George al III-lea, suveranul Marii Britanii, a vizitat micul oraş Brighthelmstone de pe coastele Sussex-ului. Experienţa l-a încântat atât de mult încât mai târziu a închiriat o mică fermă în valea Steine, care cobora spre mare. Cuprins de entuziasm a cumpărat casa şi l-a însărcinat pe arhitectul Henry Holland, cunoscut în oraşul rebotezat Brighton, să-i lărgească locuinţa, astfel încât aceasta să devină cu adevărat demnă de o reşedinţă regală.
Henry Holland a extins întreaga construcţie, transformând-o într-o vilă eleganta şi primitoare în stil neo-clasic, având în centru o uriaşă sală rotundă, acoperită de o cupolă impunătoare, şi câte două aripi cu două etaje pe fiecare parte. Vila a fost numită „Pavilionul Marin” şi a fost folosită în această formă de prinţ până în 1811. Apoi a pavilionul a fost extins iarăşi, transformându-se de data asta într-un adevărat palat pe malul mării. Arhitectul ales acum era John Nash, cel mai cunoscut artist de acest fel din Anglia, la vremea respectivă.
El făcuse deja câteva retuşuri pavilionului respectiv, pe care însă între 1815-1823 l-a transformat cu desăvârşire. Nash era un arhitect care se simţea fericit să lucreze în orice stil, executând exact ceea îi cerea clientul. El proiectase case cu ornamente de stuc în Londra, când stucul era o noutate, un pavilion clasic în Irlanda, un castel gotic în nordul Angliei şi chiar locuinţe romantice cu acoperişuri de paie. Acum, ilustrul său client îi cerea să lucreze în stil oriental. Nash a început cu transformarea registrului superior. A folosit ultimele tehnologii ale momentului şi a plasat deasupra vechii construcţii o ramă de fontă. De asemenea, a construit câte un pavilion în capătul fiecărei aripi. Deasupra faţadei de est, privind către Valea Steine, cea mai exclusivistă stradă din Brighton, a adăugat domuri în formă de ceapă pe fiecare secţiune a casei.
Cu toate că acestea amintesc bisericile ruseşti, ele sunt realizate în pur stil indian. Minaretele adăugate în fiecare colţ al palatului se termină în vârfuri ascuţite. La nivelul acoperişului o minibalustradă în stil indian înlocuieşte obişnuită cornişă. În interior sala de muzică, saloanele pentru banchete şi recepţii, scările, dormitoarele sunt decorate într-o manieră inspirată de stilul chinezesc, etalând o adevărată risipă de ornamente aurite. Există aici dragoni auriţi, coloane în formă de palmieri auriţi de asemenea, scări din lemn imitând bambusul. Întregul mobilier este realizat în acelaşi stil opulent, cu multe elemente aurite, un amestec de exotism oriental şi excentricitate britanică, într-un mod nemaiîntâlnit până atunci într-un palat regal.
Metodele de construcţie ale lui Nash nu au fost însă prea rezistente şi, la mai puţin de 10 ani după încheierea lucrărilor, pavilionul a început să crape şi burlanale ascunse au adunat umezeala, care a favorizat dezvoltarea unui mucegai urât mirositor. Regina Victoria a fost atât de neplăcut impresionată de întregul aspect al clădirii, încât a fost fericită să o vândă primăriei din Brighton. După o lungă perioadă în care a fost lăsat în părăsire, în 1980, Pavilionul Regal a fost supus unor serioase lucrări de restaurare, devenind apoi centrul vieţii sociale a oraşului.
Am părăsit apoi Brighton , am treut pe lângă două oraşe mai mari Portsmouth şi Southampton iar noaptea am petrecut-o lângă Swindon unde am fost găzduiţi de nişte prieteni.
Despre Swindon este de menţionat mamăl şi tatăl sensurilor giratorii sin lume, the Magic Swindon Roundabout.
Următoarea zi am petrecut-o în două oraşe drăguţe ale căror nume încep tot cu B. Bath şi Bristol. Să le luăm pe rând.
Bath
Bath este unul dintre cele mai plăcute oraşe englezeşti şi se remarcă mai ales prin armonioasă arhitectură georgiană. Bath este cea mai importantă staţiune care nu se găseşte pe litoral. Istoria oraşului este interesantă: se spune că a fost fondat în anul 850 i.H, că la sosirea romanilor, în anul 44, localnicii foloseau deja izvoarele termale. Romanii au făcut ce ştiau ei mai bine: au construit băi, clădiri şi un templu dedicat zeiţei Minerva, zeiţa Sănătăţii.
Rămăşiţele celor mai multe edificii romane au rămas nedescoperite până la 1880. După plecarea romanilor, localnicii au continuat să folosească apele tămăduitoare.
Oraşul a devenit unul la modă după 1700 când aici, la sugestia lui Richard Beau Nash - arbitru al eleganţei, au început să se organizeze baluri, recepţii, jocuri de cărţi şi vizite.
Oraşul a fost transformat radical de trei arhitecţi, Ralf Allen şi cei doi Woods, tatăl şi fiul. Ei au fost cei care au proiectat celebrele dreptunghiuri, cercuri, semilune şi terase pe care le putem admira astăzi.
Ne începem plimbarea în Bath prin Parcul Victoria. În scurt timp ajungem într-unul din locurile emblematice din oraş: The Circus. Această clădire este opera lui Wood cel Bătrân şi are forma unui cerc. Există însă şi trei străzi care intră în acest cerc. Clădirea este decorată cu măşti, frunze şi elemente magice, instrumente muzicale şi animale sălbatice.
Ieşim din cerc pe Brooke Street şi în câteva minute ajungem la Royal Crescent o clădire semiovală construită de Wood cel tânăr. Astăzi adăposteşte un muzeu şi un hotel. Clălirea e o capodoperă a arhitecturii georgiene. În faţa ei ne întâlnim cu două fete foarte simpatice îmbrăcate în costume de epocă.
De asemenea, în fata Royal Crescent există o peluză imensă, impecabil tunsă de ţi-e mai mare milă să calci pe iarbă. Revenim în Parcul Victoria unde se desfăşoară un festival de muzică.
Urmează ca apoi să ne îndreptăm spre inima oraşului, Kingston Parade.
Pe drum, în fata New Theatre Royal, întâlnim un grup de feţe ce participă la aşa numita Hen-Party. În ce constă asta: este echivalentul petrecerii burlacilor doar ca la această petrecere participa viitoarea mireasă şi prietenele ei. Fetele se costumează de regulă toate într-un anume fel şi se apucă şi colinda oraşul bifând cele mai importante locuri. Domnişoarele noastre sunt îmbrăcate în călugăriţe iar viitoarea mireasă are o eşarfă pe care scrie “bride”. Ca să nu fie confundată. După care se retrag într-un club.
Inevitabil ajungem şi lângă clădirile ce adăpostesc băile numite King and Queen Baths. Acestea sunt perfect funcţionale şi au un interior decorat modern. Exteriorul însă păstrează patina timpului. Băile datează din anii 65-70 d. Hr. Apele verzi ale izvorului alimentează băile cu o apă ce are temperatură constantă de 46 de grade. În muzeul băilor poţi vedea o reproducere la scară a întregului complex de băi şi temple, împreună cu artefacte descoperite în urma săpăturilor arheologice.
În drum spre piaţa centrală trecem pe sub un arc frumos ce uneşte două clădiri. Piaţa e foarte aglomerată însă cele mai agitate sunt fetele dintr-un alt grup ce participă la un Hen Party.
Se remarcă apoi câţiva jongleori şi un saxofonist. Piaţa este dominată de Catedrală Bath Abbey ce datează din 1499 şi a cărei faţada găzduieşte un grup de îngeri care urca şi coboară pe nişte trepte. Înăuntru se găseşte o delicată bolta cu arcade şi o mulţime de monumente şi efigii.
Din piaţa mergem către un alt monument interesant din Bath: podul Pulteney, construit între 1769 şi 1774 deasupa unui imens stăvilar instalat pe râul Avon. Podul ăsta seamănă izbitor cu Ponte Vecchio din Florenţa.
Ne întoarcem pe lângă apă, dar pe malul celălalt. Mergem până la următorul pod. În apropiere se joacă cricket. Trecem podul şi ajungem iarăşi către piaţa centrală. În dreapta noastră este un parc ce nu pare a avea nimic special în afară de faptul că trebuie să achiţi o taxă pentru a intra în el. Capitalism britanic!
După treaba asta mergem să ne recuperăm maşina şi să mergem încă vreo 15 km, până la Bristol.
Bristol
Asta e un oraş foarte interesant mai ales pentru că este un port care nu se afla pe malul mării. Mulţi zic că asta e o anomalie. Un canal lung de 7 km care străbate nişte chei de pe râul Avon asigura legătură cu marea. Şi uite aşa a ajuns Bristolul port, şi încă unul important.
Oraşul a cunoscut prosperitatea în urma comerţului cu vin, tutun şi sclavi. Din acest port a plecat navigatorul de origine genoveză John Cabbot către America în anul 1497. El este considerat că descoperitor al anumitor părţi ale Americii de Nord. Se spune că a ajuns la Capul Bonvista, aflat acum pe teritoriul Canadei.
Dacă vizitezi Bristol nu poţi să nu auzi de Isambard Kingdom Brunel, o personalitate cu o minte ascuţită şi înclinată spre practică. Domnul acesta a trăit între 1806 şi 1859. El a proiectat nave cu aburi, poduri, docuri şi a construit o cale ferată care funcţiona pe principiul aerului comprimat.
O mare parte a muncii lui Brunel este încă vizibilă în oraş:
Bristol Old Railway Station este cea mai veche gara terminală din lume şi se afla la capătul căii ferate construite de Brunel. De asemenea se poate vedea primul vapor cu aburi lansat pe ocean cu propulsie prin elice. Numele său este SS Great Britain.
Iar cireaşă de pe tort, care acum este simbolul oraşului, se numeşte Clifton Suspension Bridge, un pod suspendat peste Avon Gorge.
Lăsăm maşina într-o parcare destul de centrală şi destul de scumpă însă nu stăm prea bine cu timpul şi nu are rost să mai zăbovim căutând un loc de parcare gratuit. Ajungem relativ repede pe Merchant Street, principala pietonală din Bristol. Stradă e ticsită cu baruri şi magazine.
Undeva într-o vitrină este un televizor. Acolo Simona Halep joacă finala turnelui Rolland Garros şi în setul decisiv face un break în fața Mariei Sharapova. Atunci chiar credeam că o să câştige.
Parcurgem tot pietonalul şi ne îndreptăm ușor-ușor spre o zonă aglomerată aflată aproape de apă. Parcurgem un fel de parc plin cu fântâni arteziene, care mai de care mai frumoase. Aici se găseşte şi biroul turistic. Şi un mare centru comercial.
Tot pe aproape se găsesc alte două clădiri emblematice şi interesante din Bristol: primăria, o construcţie în forma unui arc de cerc şi catedrala din Bristol. În faţa lor e un parc frumos, cu iarbă verde. E plin de oameni care se relaxează.
După câteva zeci de minute de mers pe jos urcăm pe un deal unde se găseşte Turnul lui Cabbot, un foarte bun loc de unde se poate admira oraşul Bristol de la înălţime. Intrarea nu costă foarte mult. Ai de urcat o grămadă de trepte până sus dar satisfacţia este pe măsură.
Reîntorşi în oraş, ne luăm Peugeot-ul şi ne îndreptăm spre podul Clifton, simbolul oraşului, aşa cum spuneam mai sus.
Podul a fost construit în 1754, la dorinţa postumă a unui negustor de vinuri care a lăsat cu limbă de moarte că dorea construcţia unui pod peste răul Avon care să unească zona Clifton din Bristol cu localitatea Leigh Woods.
Lucrul a început în 1831 dar podul a fost terminat doar în 1864. Iniţial a fost proiectat pentru trafic uşor, de căruţe trase de cai, însă podul corespunde şi acum traficului modern, în jur de 11.000-12.000 autovehicule traversându-l în fiecare zi.
Există şi o taxă pentru traversarea podului, trebuie să plăteşti o liră sterlină dacă eşti cu maşina. Pe jos ori cu bicicleta nu costă nimic.
Lungimea sa este impresionantă, 214 metri, înălţimea turnurilor 26 metri deasupra punţii, lăţimea turnurilor 4 metri, distanţă de la nivelul apei 75 metri, lăţimea, peste 9 metri. Puntea este suspendată şi agăţată de 81 cabluri verticale. La început a fost podită cu lemn, apoi acoperită cu asfalt, modernizata în 2009. Greutatea podului, incluzând lanţurile, puntea şi tot cablajul este de aproximativ 1500 tone.
Podul ăsta se pare că a atras atenţia sinucigaşilor care veneau aici cuprinşi de cele mai negre gânduri. Din această cauză a fost necesar ca autorităţile să ia măsuri şi să instaleze plase şi bariere care să împiedice pe cei ce vor să îşi pună capăt zilelor să se arunce în gol.
Zona e de o frumusete aparte. Riul Avon curge prin niste chei iar tu stai si il privesti de sus, de la 75 de metri deasupra lui. Podul se misca la trecerea fiecarui vehicul ceea ce iti da un sentiment ciudat.
Si asta fuse aventura noastra in sudul Angliei. De acum vom pleca spre Tara Galilor unde urmeaza sa petrecem citeva zile. Dar despre asta o sa va povestesc cu o alta ocazie.
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole
Comentarii: 2
-
Eduard Munteanu
04 mar 2016 01:43:54
Frumoase locuri și excelent structurat jurnalul! Despre posibilitatea de ajunge pe acolo, cine știe, mai în viitor!
-
Bogdan
14 mar 2016 03:20:54
Edi, este o experienta interesanta, dar si costisitoare. Asa ca trebuie sa pui bani deoparte.