Munții Tulișa: singur prin pustietăți
Data publicării: 01 nov 2022
Munții Tulișa sunt mai puțin cunoscuți și colindați de publicul larg. Și nnici nu e de mirare fiindcă se află în imediata vecinătate a Retezatului. În unele studii ei sunt prezentați ca făcînd parte din Munții Retezat.
Mie mi se pare cam forțată această integrare pentru că peisajul este total diferit. Nu vom găsi aici munți imenși de pietre, văi adînci, lacuri, creste ascuțite. Creasta lor e mai degrabă domoală, fără ruperi semnificative. Stîncăriile sunt puține.
Acum cîțiva ani am mai avut o tentativă de a ajunge pe aici. Atunci am venit dinspre Retezat și voiam să coborîm în Paroșeni. Efortul ne-a fost zădărnicit de o ploaie foarte puternică care atunci a generat pagube și inundații în Valea Jiului. Așadar am luat hotărîrea de a coborî din Șaua Tulișa.
De atunci am mai avut cîteva tentative de a mai urca iar de la un moment dat încolo mi-am dat seama că tura asta trebuie să o fac singur.
Într-o frumoasă zi de octombrie poposeam lîngă Uricani și parcam mașina lîngă podul de la intrarea în oraș. De acolo am plecat pe jos să caut locul unde începe traseul. Merg în direcția Cîmpu lui Neag și cam la 100 de metri văd primul marcaj cruce galbenă. Se merge pe un drum care trece pe sub o conductă groasă.
Puțin mai încolo este un afiș cu un alt traseu. Acesta merge la Cascada Sterminos și are un marcaj cum n-am mai văzut: un fel de steluță galbenă.
Pornesc plin de energie în sus și în vreo două minute dau de un drum de asfalt pe unde circulă mașini. De o parte și de alta a lui sunt gospodării. Cîinii încep să mă latre de după garduri.
Și uite așa elan mare am avut că am trecut neatent pe lîngă locul unde trebuia să părăsesc asfaltul. Mă întorc, din fericire nu prea mult, și încep să urc pe un drum de pămînt și piatră acesta face o serpentină largă. O potecă pare să scurteze drumul așa că nu stau pe gînduri. În cîteva minute mă opresc într-o poiană mare și faină. De jur împrejur e spectacol. Toamna a adus în pădurile din jur toate culorile posibile.
Merg mai departe și de la capătul poienii încep să urc abrupt. Ajung iarăși in drum undeva aproape de o gospodărie cu livadă. Aici nu e nimeni. Dar e peisaj fain. Se vede către creasta Oslei din Munții Vîlcan și spre creasta Tulișei.
Drumul continuă pe lîngă gospodărie și apoi intră în pădure.
De aici a urmat o urcare lungă și susținută. Am mai avut o zonă de belvedere de la marginea unei poieni iar în rest am urcat de mi s-a urît. În pădure sunt tot felul de intersecții cu alte drumuri dar marcajul este pus foarte bine și nu există riscul de rătăcire. După mai bine de două ore ies în golul alpin, într-o zonă cu niște stînci.
Hop-țop mă urc pe ele să privesc de jur împrejur. Ei bine surpriza a fost mare. Este vizibilitate foarte bună, se văd vîrfurile înalte din Retezat, Creasta Piule Pleșa, Oslea, Vîlcan, Parîng. Mult peste așteptările mele. În plus văd și țintele de astăzi. Mai întîi șaua Tulișa apoi Vîrful Tulișa.
Undeva mai jos, aproape de pădure este o clădire de lemn, o fostă stînă. E într-o stare avansată de degradare, nu mai are ușă iar acoperișul e găurit. De lingă ea poteca marcată coboară în pădure. În 5 minute sunt la poarta unui loc împrejmuit unde este stînă vara. Curtea e plină de construcții și se vede că locul este întreținut.
Merg cu băgare de seamă că nu se știe de unde poate să răsară vreun cîine. Peste cîteva minute mă lămuresc că locul este pustiu. Ies pe o altă poartă și dau intr-un drum lat, cel pe care coborîsem cu ani în urmă. De aici este numai de urcat însă panta nu e mare. Înainte de curmătură dau de un izvor amenajat ce poartă numele lui Gheorghe Tătărescu, politician interbelic.
Ajuns în șaua Tulișa fix după 3 ore. Aici sunt două cruci. Una metalică, înaltă. Și o alta din ciment. În fapt este un monument ridicat în memoria luptelor din Primul Război Mondial. De aici mă ia primire vîntul.
În curmătura Tulișa se termină marcajul cruce galbenă. De aici încolo exista un marcaj bandă roșie ce ține un drum de culme. Din Șaua Tulișa nu l-am mai văzut. Drumul ăsta ocolește vîrfurile așa că decid să țin creasta matematică.
Am parte la început de o urcare mai solicitantă care mă scoate sub un vîrf stîncos. Vremea s-a cam închis, vîntul bate tot mai tare. În spate însă este un spectacol cu vîrfurile înalte din Retezat: Păpușa, Peleaga, vîrful Mare, Văcarea. Nici nu mă gîndeam că este posibil să văd atîtea pentru că mă așteptam ca vederea să fie obstrucționată de Văcarea și Pilugu Mare.
După ce călăresc vîrful stîncos, care nu știu cum se numește, cobor ca să am ce urca iară. De data asta încep să resimt efortul și parcă nu mă mai mișc așa de bine. Urc un vîrf de 1756 metri iar de acolo nu mai am mult pînă la punctul de maxim al excursiei.
Ating vîrful Tulișa(1792m) după 4 ore și 3 minute. Cele trei minute reprezintă întîrziere față de planul pe care mi-l făcusem de acasă. Pe vîrf este o momîie mare din pietre și un stîlp de lemn. Mă pun într-o groapă de lîngă vîrf și mănânc ca să mai prind puteri.
Între timp mă uit și pe unde aș putea coborî. Văd un drum forestier care însă pare a coborî cu multe serpentine pe o vale. Nu îmi surîde ideea.
Plec mai departe dar nu mai țin creasta decît pînă aproape de vîrful Coasta Laturii(1695m), apoi cobor la drum. Pentru cei care nu știu, în Munții Tulișa există și un refugiu mărișor, unde te poți caza. Speram să îl pot zări din creastă. O vreme merg relativ drept, ocolind niște vîrfuri. Văd și pe unde ar continua traseu. Undeva mai jos este o stînă de unde se desprind două drumuri. Eu ar trebui să îl țin pe cel care urcă.
De la un moment dat încep să cobor și să observ un disconfort la piciorul stîng. Disconfortul se accentuează așa că mă opresc să evaluez situația. Bocancii m-au bătut de data și dau vina pe branțurile recent schimbate și aflate la prima tură. Renunț imediat la ele.
Puțin mai jos este o intersecție cu un drum care traversează creasta. Dacă aș merge în jos aș ajunge la refugiu. Acesta este cumva mascat de un pîlc de brazi. Din locul în care sunt nu se vede. Renunț să mai cobor la el, urcatul și coborîtul mi-ar mai lua în plus cam 30 de minute.
Așadar cotesc la dreapta și părăsesc drumul de culme. Intru în pădure și merg in coborîre ușoară pe curbă de nivel. Ajung aproape de stîna aflată la răscruce de drumuri. Clădirea e nouă, bine întreținută. În apropiere se găsește o sursă de apă.
Încep urcarea. Soarele iese din nori și instantaneu se face iar cald. Dau jos polarul și continui. Partea de creastă pe care nu am parcurs-o e foarte bine lumintă. Mă opresc doar în Vîrful Dealu Mare(1626m).
Acolo sunt tot felul de grămezi de pietre și cîteva fundații de beton. Mai departe nu mai este drum ori potecă.
Evaluez situația. În stînga este drum dar pare că va coborî într-o vale adîncă ocolind mult spre Uricani. Pînă la urmă merg în direcția drumului ținînd creasta matematică și descățărînd o scurtă porțiune stîncoasă.
Ajung și la drum dar merg pe el doar pînă sub vîrful Mare(1509m). De acolo drumul intră în pădure. Eu aleg să îl părăsesc și să caut o variantă rapidă de coborîre spre Uricani. În final rămîn la două variante, ambele abrupte dar înierbate și fără săritori. La capătul lor se găsesc două drumuri.
Avantajul cînd ești sus e că vezi situația mai clar. Unul din drumuri iese la Lupeni, deci iese din discuție. Cel din dreapta merge relativ aproape de Uricani. Găsesc o mulțime de afine, mari, zemoase, coapte, numai bune de mîncat. Deci pauză de desert. Bucuros că am găsit varianta corectă încep să cobor pînă ajung într-o zonă împădurită.
Aici bucuria dispare brusc. În față, pe plai, e o turmă de oi. Stau cîteva minute să văd cam în ce direcție merg ca să le ocolesc prin spate cumva. Cîinii nu mă simt. Găsesc o variantă de coborîre prin pădure, stînd cam la 50 de metri de poiană.
Cînd socotesc că mă aflu suficient de jos ies pe plaiul despădurit. De aici încolo am potecă. Iară mă bucur și iară ține puțin bucuria. De sus se pornește spre mine o haită de cîini agresivă. Ciobanul strigă la ei, strig și eu. Cîinii se opresc dar continuă să latre furios.
Eu îmi văd de drum. Poteca întîlnește poteci din ce în ce mai late și mai umblate. Intru în pădure, cobor cîteva serpentine și ajung în partea de sus a unei poieni. Locul ăsta pare desprins din rai. E atît de colorat și transmite atîta liniște că nu îți vine să mai pleci de acolo. Mai jos este o livadă și o căsuță mică. Ba mai mult o vacă paște liniștită păzită de un om.
Merg drept la el și stăm de vorbă vreo jumătate de oră așezați pe niște bușteni. Omul îmi spune că a fost miner, că are pensie bună și ar putea sta liniștit. Dar preferă să muncească. Am vorbit despre problemele din Valea Jiului, despre mineriade. Și ca un fapt insolit, e prima persoană care mărturisește pe șleau că a participat la toate. Mai aflu că pe vîrful Dealu Mare au fot cîndva niște eoliene și astfel am rezolvat misterul betoanelor și mormanelor de piatră.
Din poiana asta cu parfum de eden mă dau greu plecat. La capătul ei este un drum de TAF ce coboară spre dreapta. După cîteva minute dau și de tractorul ce trage lemne. Puțin mai jos dau într-un drum forestier, lat, bun, practicabil cam cu orice fel de mașină.
De aici este simplu, mai merg vreo 10 minute și dau de primele case. Ajung la drumul național într-un loc numit Podul lui Tarhat, unde este o troiță și un foișor. De acolo pînă la mașină mai am sub 1km.
Munții Tulișa au fost pentru mine o surpriză foarte frumoasă. Poate a fost de vină și toamna, cu toate culorile ei, poate a fost de vină și priveliștea asta extraordinară către Retezat, Parîng, Oslea. Încă odată mi s-a confirmat că și o excursie în munți mai puțin cunoscuți și umblați poate aduce numeroase satisfacții.
Traseu:
Uricani - Șaua Tulișa(cruce galbenă) - Vf. Tulișa - Vf. Dealu Mare - Podul lui Tarhat - Uricani
Durata: 8 ore
Track GPS: https://www.strava.com/activities/8005346435
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole
Comentarii: 2
-
Lolescu Ovidiu
03 feb 2024 14:55:54
Un nr. telefon de la cabana Tulișa se găsește
-
Bogdan
13 feb 2024 09:04:33
Salut Ovidiu, Mai exact unde se găsește un număr de telefon de la Refugiul Tulișa?